Mi-e frică, mi-e somn... El dormea.

 

” Şi, deodată, s-a stârnit pe mare o furtună atât de straşnică, încât corabia era acoperită de valuri. 𝐒𝐢 𝐄𝐥 𝐝𝐨𝐫𝐦𝐞𝐚.”

   • Haideți să ne imaginăm: pe un pachebot... sau nu, pe un iaht, chemați de un personaj șarmant, care îți spune în timp ce ești la jobul tău din multinațională, să-l urmezi: „Vino după mine!”, îți spune și-ți întinde mâna. Și pleci. Lași totul, lași în urmă apartamentul proaspăt renovat, soția proaspăt renovată, copiii proaspăt urcați-n școli cu figuri. Sau poate că ești doar un individ care n-are vreo vocație... Whatever! Și pleci. Pentru că așa crezi.

Însă, când totul părea calm și bine, domnul șarmant se pune la somn, să se odihnească. Tu, ca invitat, îl crezi, nu? Omul este obosit, deci e normal să-l fure somnul. Dar nu spui nimic și încerci să te bucuri de călătorie. Oameni suntem, ce Dumnezeu! Stai locului, mai schimbi o vorbă cu vecinul, mai privești cerul înstelat. Vântul adie ușor, e plăcut, e poetic. Ești în compania unui om șarmant, unui lider – trebuie să te simți bine.

Doar că, după un timp, cerul o ia razna: nori negri vin amenințători, adierea aerului se transformă în vâlvătăi de furtună, tunete înfiorătoare despică atmosfera în miliarde de cioburi, iar valurile țin cu tot dinadinsul să înghită iahtul cu toți cei prezenți.

𝐒̲𝐢̲ 𝐄̲𝐥̲ 𝐝̲𝐨̲𝐫̲𝐦̲𝐞̲𝐚̲!

Vremea se dezlănțui și mai abitir, dar somnul salvatorului era ca al unui bebeluș fără probleme.

   

  • E? Cum pare? Te-ar lua disperarea în fața unei morți iminente?

Hristos – pentru că despre El este vorba în această istorisire splendidă – se odihnea. Dormea. Ați putea spune, poate, că își permitea, dacă tot era Fiul, nu? Știa că barca, chiar dacă era lovită de un meteorit, scăpa. Așa cum ar fi scăpat și apostolii. Apostoli care, la ora furtunii, deveniseră niște oameni simpli, care nu conștientizau încă faptul că erau în prezența Căpitanului!

Erau înfricoșați, terifiați!

  

    • Calm vs. disperare. Da, cam despre asta este vorba în această imagine. Dacă o transpunem în viața de zi cu zi, imaginea ne enervează teribil. Ne enervează oamenii calmi și așezați, care nu sunt agitați. Ne enervează locurile unde curge calmul din cer. Ne enervează dacă boxele mașinii nu reușesc să spargă geamurile cartierului.

Suntem într-un avânt patologic al disperării, al agitației, al angoasei. Suntem terifiați dacă încetăm să stăm așezați.

În cartea lui Backman, Oameni anxioși, unul dintre personaje asculta la căști, cu volumul dat la maximum, muzică hard rock. Și da, spune personajul la un moment dat, ascult muzica asta nebună, dată la maximum, doar pentru a-mi astupa haosul din minte.

Trăim cu mintea într-un haos permanent. Acea barcă suntem noi, în furtuna minții noastre. Păi da, și asta o putem puncta, nu? Mintea, lăuntrul nostru, sinele nostru.

Pentru că – și asta este o greșeală mare – noi mereu ne raportăm la o furtună fizică, cu valuri, bărci și Baywatch, nu? Pentru că, citind Evanghelia, de multe ori ne raportăm la palpabil, la ce este în fața noastră. Dar nu, problema majoră, defecțiunea principală este în interiorul nostru.

Iar asta, băiatul meu, corect!, are un mare bai: trebuie să deschidem ușa interiorului, beciul ăla de jos, rece și întunecat, și să intrăm.

Îți vine? Păi, nu prea. Parcă ai prefera un Mojito, la Eforie, pe un șezlong. Azi. Dar mâine? Mâine ai prefera să mergi cu iubi undeva rafinat, la un restaurant, la un film, ceva relaxant. Nu? Dar răspoimâine? Găsești altele. Vin concediile de peste an, că doar de-aia ai muncit ca un apucat, cu ore suplimentare, sâmbete lucrate sau chiar duminici. Planul e plan.

Doar că nu ai cum să scapi. Beciul te așteaptă.

  

  • Ei, și? Asta e, mor, mă vor pune unii în groapă, c’est la vie! Dacă ar fi așa ușor, precum cred ateii – iluzia că, bieții de ei, se vor transforma în praf de stele și cam asta a fost cu Gogu pe pământ...

Durerea mare, mai ales în societatea de azi, e că omul nu a învățat că a venit aici pentru o primă etapă. Pentru un examen. Nu-l iei, mai vii și la anul. Și tot așa, până înveți acea blestemată de integrală. Simplu: nu înveți, nu treci mai departe.

Doar că, din nefericire pentru mulți, aceste aspecte le înțelegi doar când te așezi, când te calmezi, când cobori în beciul interiorului tău. Când începi să ștergi de păianjeni, când scoți șobolanii afară, când pui un bec, când lași lumina să pătrundă. Când scoți mucegaiul și putregaiul anilor care s-au descompus. Este o muncă grea, puturoasă, care devine vomitivă, șocantă. La ce găsești în interior, te-ar putea șoca!

Și, repet, e foarte greu!

𝗡𝗼𝗶 𝘀𝘂𝗻𝘁𝗲𝗺 𝘀𝗶 𝗜𝘂𝗱𝗮

 „Iuda, după ce a luat bucățica, a ieșit în grabă. Era noapte (Ioan 13:30)„.

Vedeți voi, nimic nu înspăimântă mai adânc decât ideea întunericului, a nopții. Bezna. Nevăzutul. Noaptea are o conotație, sau cel puțin i se dă o conotație negativă, mai ales din cauza impalpabilului, a necunoscutului, nu vezi, nu observi, nu ești pe tărâmul tău, ești scos din normalul tău, din confort. Trebuie să-ți ciulești simțurile, să ai grijă la orice zgomot, la ceea ce mișcă în jurul tău. Noaptea dă fiori copiilor, dar și adulților.

Iuda este eroul nostru negativ, omul care a vândut. Nu știm de ce, nu-i știm motivația sinceră, nu știm cu exactitate motivul real. Presupunem. El este, așa cum ne-o arată Hristos, arhetipul omului care vinde, care nu este loial. Sau, de ce nu, Iuda devine acel angrenaj care ajută la împlinirea unei anumite situații din viață.

Cred cu tărie că nimic pe această lume nu este întâmplător. Cred cu tărie de asemenea că fiecare om care-ți apare pe cărarea vieții nu este întâmplător. Că acel om trebuie să îndeplinească o anumită situație în viața ta. Că acel om, poate singurul lui job ptr viața trăită pe pământ, singura lui misiune pe acest pământ a fost doar să facă un anumit gest, o anumită acțiune. Și, da, un om poate să fie adus pe lume doar ca el să îți zică un simplu ”nu fă asta, nu e bine”, pentru ca tu să-ți păstrezi viața, adică un gest infim dar grandios la nivel de univers. A făcut bine că Henry Tandey, soldatul care nu l-a împușcat pe Hitler, având milă față de un soldat rănit și neînarmat care a devenit mai apoi comandantul celui de-al treilea Reich? Poate că și noi, toți, suntem aduși pe pământ pentru un scop anume, într-un timp anume: ca în data de 12 aprilie să facem cutare lucru, esențial în mersul vieții unei persoane sau al unei comunități.

Unii ar spune: păi bine, devenim niște păpuși care fac jocurile unui Dumnezeu programator? Dacă imaginația și simțirea sunt limitate, da, o putem spune. Dar dacă gândim cu mult mai profund decât la o discuție dintr-un birt al unei gări obscure, nu, nu putem gândi atât de puțin.

Este în acest caz vinovat Iuda? În Evanghelie ni se dă cumva un verdict.

Dar ni se spune și că Iuda a fost un vehicul care a ajutat mersul împlinirii Evangheliei în tocmai. S-a știut dinainte? Iuda a fost doar un pion în joc, s-a născut doar pentru a juca acest rol magistral în vinderea lui Hristos? Este el în Ceruri, alături de ceilalți? Este el iertat de trădare? Este Petru mai nevinovat ca Iuda, atunci când s-a dezis de trei ori de Învățător? Care greșeală este de neiertat? Sau cum ne putem raporta la o greșeală, prin ce scări valorice? Și care ar fi cele reale, din miile de scări valorice care ni se dau ca etalon în măsurarea greșelilor?

Este Iuda vinovat sau doar a picat în jocul unor forțe supranaturale care trebuiau să-și ducă la îndeplinire planul?

Nimeni nu este perfect, este o vorbă. Nimeni nu știe ce greșeală a făcut pe deplin, în toată consistența ei. Ți s-a părut o glumă nevinovată... Poate chiar și tu, într-un anumit moment al vieții, ai spus un cuvânt nelalocul lui, plasat prost în economia unui om ajuns la capătul dorinței de a mai trăi, tu declanșând declicul, momentul când nefericitul ia decizia, auzindu-te cum scoți porumbelul din gură, să-și curme viața. Tu habar n-ai, auzi doar că prietenul tău s-a sinucis subit, atârnând de o lustră, într-un tablou degradant. Habar n-ai că tu ai fost cel care l-a pus în ștreang. Și, ca să pui bomboana pe colivă, faci și un mic proces al situației: ce l-o fi apucat? Că avea tot ce-și dorește. Ce oameni slabi, samd...

Și gata, te simți mai bine, ești mai curat în fața lui Dumnezeu pentru că tu nu ești ca acel ins care stă atârnat de-un ștreang.

Oare câți oameni ucidem fără să bănuim, crezându-ne curați în fața lui Dumnezeu? Câți dintre noi nu arătăm spre Iude, și sunt destule!, care au făcut ceva la vedere, din N motive? Câți dintre noi nu dăm verdicte, cu piepții-n vânt, mândri nevoie mare, că nu am făcut nimic de felul ăsta...în fața camerei de luat vederi. Dar, în sinea subconștientului, știm cu toții că suntem exact ca Iuda! Sau... cine mai are conștiință!

Hristos a vrut să ne arate doar un arhetip al omului, să arate că toți putem pica în logica unui Iuda, asta dacă nu ești chiar sortit să fii un Iuda!

Nu știm niciodată care ne este menirea pe acest pământ, pentru că ăsta e farmecul misterului vieții. Datori e să fim cât mai puțin timp în pielea personajului Iuda. De fapt, dacă e să privim acestă măreață carte, Sfânta Scriptură, putem scoate la iveală toate paternurile, toate soiurile de mentalități și nuanțe umane. Trădători, oameni sinceri, oameni devotați, curve care devin sfinte și sfinte care devin curve. Ni se arată umanitatea. Așa cum este și așa cum nu ar trebui să fie.

Dacă oamenii ar citi Sfânta Scriptură cu discernere, ar pricepe esența vieții.

Viața este cumplit de complexă și tot ce ni se pare simplu, ca o etichetă pe o țelină, este parte dintr-un angrenaj uluitor. S-a reușit ca omului să i se separe din mental acea memorie a interdependenței lucrurilor, că dacă un fluture dă din aripi în India, în Franța poate provoca o tornadă.

Vremea, de exemplu! Vremea însorită este bună atunci când pleacă doi indivizi love spre un concediu în Maldive, după un an de muncit pe brânci pentru șapte zile la all-inclusive. Pentru alții vremea însorită poate aduce încă o zi într-un prăpăd secetos. Ploaia pentru unii poate fi capricioasă, pentru alții poate fi o binecuvântare, dar și un blestem când casa e luată de ape. Nimic nu e degeaba.

Problema noastră este că, din păcate, gândim tot mai mic, tot mai personal, tot mai teluric. Suntem tot mai nemulțumiți și nu mai reușim să gândim universal. Poate că niciodată nu a fost o gândire universală, dar, din păcate, după 2000 de ani de la învățăturile lui Hristos, după ce mii de oameni mari ne-au predicat căi care pot duce spre cele mai mari înălțimi de conștiință, nimic nu ne mai poate ierta ignoranța și răul pe care-l facem zilnic.

Și afară era noapte.

Și afară era noapte. Exact. În afara conștiinței de sine, este noapte. Pentru că Dumnezeu este în tine. ”Tu ești templul Duhului Sfânt”!

Iuda a regretat. Și-a dat seama chiar în ceasul al doisprezecelea despre intrarea lui în întuneric, în noapte. A conștientizat, ceea ce, cred eu, l-a salvat! Și își încheiase misiunea. Ca să mai trăiască...nu-și mai avea rostul. Dacă Iuda ar fi mai trăit, ar mai fi tras după el pe mulți, pentru că oamenii l-ar fi linșat, l-ar fi acuzat, probabil l-ar fi omorât. Sfinții de serviciu ar fi aruncat în el cu pietre. Primii! Or, ce a spus Mântuitorul: cine este fără de păcat să ridice piatra și să arunce.

Dar Mântuitorul își va fi terminat misiunea pe pământ, Pilat ar fi dat verdictul iar Iuda ar fi rămas în fața gloatei înarmate cu pietrele sfințeniei. Și fiecare piatră plecată spre Iuda din mâna vreunui ”îndurerat” de pierderea divină ar fi însemnat ca omul respectiv să se prăbușească într-o hazna absolută. Iubește-ți dușmanul, nu?

Nicolae Steinhardt a scris Jurnalul fericirii după ani de chinuri în închisorile comuniste. Nu Jurnalul Răzbunării pe Iuda, nu Jurnalul Durerii avute în Jilava, nu Jurnalul Bătăilor. A iertat! Nu a aruncat cu piatra, nu a scuipat nici pe cel care l-a vândut, nici pe călău. Pentru că, trebuie să o spunem, fiecare are un Iuda pe lângă el. Așa cum și noi suntem niște Iuda pentru alții.

Așadar, un text biblic scurt, dar care cuprinde o umanitate întreagă. De asta Sfânta Scriptură este un izvor nesecat de resetări ale vieților noastre.

Afară era noapte. Dar nu știm cum e noaptea fiecăruia. Poate să fie o noapte uluitor de frumoasă sau una de coșmar.

Depinde doar cum îți conștientizezi greșeala făcută. Nu dacă, ci cum! Pentru că nu este om care să nu greșească!

Dumnezeu să ne ajute!

De ce suntem (încă!) îmbrăcați? *

- Titi, m-a sunat mami azi. Hai, nu fi așa de bucuros... Am vorbit cu ea, mai multe!

- Nu mi-ai spus nimic nou. Când nu vorbești tu cu mami? Când? Pune-mi, te rog, haina în cuier. Bate un vânt afară de te smulge.

- Cum a fost la muncă?

- Nici cum. Nu se lasă până nu-l pleznesc. Nu se lasă!

- M-a întrebat mami când poate veni până la noi.

- Îmi face viața amară, nemernicul! Ți-am spus, nu se lasă până nu dau cu el de pereți!

- Titi, ești atent la ce-ți vorbesc? Sau te faci că nu auzi?

- Ce-i, dragă? Ce-i? Să vină când o vrea să vină! Doar nu stă după dorința mea, oricum face ce vrea, nu?

- Nu fii măgar! Ține la noi.

- La tine poate că ține...

- Trebuie să vorbim... Serios!

- Acum?

- Da, acum!

- Nu prea am starea necesară de a vorbi despre mami.

- Nu e despre mami, e despre noi.

- Și nu e și mami pusă între noi?

- Doar dacă vrei tu.

- Bine, stai să-mi fac o cafea și facem și treaba asta, să văd ce ți-a mai băgat mami în căpșorul ăsta al tău. Și Titi o sărută pe frunte. Și eu te iubesc, continuă el, turnându-și cafea rece din cafetieră.

După câteva minute

- Deci?

- Deci, ce? răspunse Titi, sorbind din cafea.

- De când stăm împreună? De cinci ani?

- De cinci.

- Cât mai putem sta așa?

- Nu știu... Până când moartea ne va despărți?

- Titi, nu râde, că mă scoți din sărite! Bag de seamă că nu te prinzi -sau că nu vrei!?...- că de un an tot bat apropouri.

- A, te referi la căsătorie?

- O spui cu o pasiune de-mi vine să vomit.

- Iar te-a bătut mă-ta la cap, cu căsătoria?

- Și nu are dreptate?

- Dar nu văd unde e graba!

- Titi, sunt cinci ani, ce naiba e în capul tău?

- Așa, și?

- Titi, vorbesc foarte serios! Dacă nu mă iei în serios... nu știu, nu voi sta cu mâinile în sân, să aștept prințul din Emirate să se hotărască, să-și ia viața în serios. Eu cred că tu încă nu ai ieșit din copilărie, încă te joci de-a relația.

- Doamneee, dar tu când îți pui ceva în cap... Ești fenomenală!

- Nu e vorba despre asta! Vreau să am o viață așezată, la locul ei, să mă știu într-o parte.

- Bun, dar nu ai o viață așezată? Îți trebuie neapărat un act? Nu ai ce-ți trebuie? Abia respiri după ce...

- Ești un prost! Crezi că, dacă mi-o tragi bine... te las să iei viața noastră la mișto?

- Iau viața la mișto? Doar nu vorbești serios, nu?

- Ba da, Titi! Dacă nu o iei în serios, ne despărțim! Mi-e greu să ți-o spun, dar dacă nu o iei în serios, ne despărțim.

- Și unde mergi, mă rog?

- Poftim? Ce crezi, dacă mă despart de tine, gata, sunt legată de mâini?

- Mergi la mami?

- Uite că nu o să merg la mami, ci îți dovedesc că pot sta și pe picioarele mele, da?

- Ei, na! Ce să-ți povestesc! Mă scuzați, am uitat cu cine stau de vorbă.

- Băi, animalule, vezi că puți a nesimțire!

- Hai, pe bune! Stai s-o asculți zilnic pe mă-ta și vii după aia să-mi îndrugi vrute și nevrute, că vrei tu stabilitate, acte și naiba să mă ia câte altele?

- Gata, idiotule, mâine am plecat!

- Mâine? De ce nu pleci acum? Du-te, ce mai stai cu un idiot?

După plecare, la hotel.

- Bună seara! Cu ce vă pot ajuta?

- Aveți camere libere?

- Bineînțeles! Single, duble, apartament, suită sau lux.

- Ce înseamnă lux?

- Apartament cu trei camere, vedere panoramică, jacuzzi, masaj, room-service, all inclusive, open-bar...și multe alte facilități. Le aveți toate în mapa în holul de la intrare.

- Știți ce? Sună excelent! Un apartament de lux să fie! Patru nopți!

- Pe numele dumneavoastră?

- Doar eu!

- Foarte tare...

- Sunteți mirat, domnule?

- Mă scuzați, dar e pentru prima dată când văd pe cineva singur... singură... într-un apartament de lux.

- Ceva nu bate, nu? Dă cu virgulă?

- Apartamentul e imens... De-obicei veneau cupluri sau, mă rog, mai multe persoane.

- Eh, de data asta sunt doar eu. Fac niște aroganțe, cum vorbesc ăștia micii. Să mai ies puțin din tiparul zilnic, de...

- De...?

- E în regulă, vorbește gura fără mine.

*

Drăguț băiatul de la recepție, își zise Tanța. Dar ăla nu prea e băiat, e bărbat în toată firea. Și ce ochi are...

*

- Recepția!

- Bună, aș dori la apartamentul 310 o șampanie. A, și un pahar.

- Doamnă, aveți în bar patru șampanii, toate puse la rece. Plus o gamă mare de alte băuturi.

După câteva secunde...

- Da, așa e... Ce oarbă sunt! Scuze!

- Vă simțiți bine, doamnă?

- Să mă simt bine? De ce nu! Mă simt excelent! Doar că nu sunt învățată cu atâta opulență. Adică, nu prea am fost prin apartamente de hotel, mai ales din astea, de lux.

- Vreți să vă prezint mai bine apartamentul?

- Mulțumesc, este în regulă. O seară bună!

*

Dar nu era în regulă. Toată aparatura din apartament îi juca feste, prinzându-și urechile în toate butonașele de pe pereți plus un cârd de ecrane LCD, fiecare cu comanda lui.

*

- Recepția!

- Bună, tot de la 310 vă deranjez.

- Aveți nevoie de îndrumare, așa-i?

- Cum ați ghicit?

*

- Bun, și aici aveți ecranul pentru jacuzzi. E foarte simplu. Are aici, cu galben, modurile, cele cinci viteze, zonele de unde să iasă jetul, temperatura, televizorul, comanda vocală e aici... E foarte logic, totul!

- Mersi, ești un drăguț. Mulțumesc!

- Plăcerea e de partea mea. Dacă mai aveți nevoie de ceva...

- Știu, sun și vă veți teleporta aici.

- Ceva de genul! zâmbi recepționerul. Tanței i se păru că i-ar fi făcut cu ochiul. Mi se pare, își spuse pentru liniștea ei.

- Aveți mult de lucru?

- Nu, e perioada din an când e liniște. Doar trei camere sunt ocupate. Patru, cu a dumneavoastră.

- Când vi se termină tura?

- La 23.

- Eh, mai aveți vreo patru ore...

- Da...

- Bine... Mulțumesc...

- Sigur vă descurcați?

- Dacă nu...

- Dacă nu, mă sunați.

- Da...

- Până la 11.

- Cine vă înlocuiește?

- Colega.

- Dacă e ceva...

- Mă sunați.

- Da, Vasi, dacă e ceva în neregulă... te sun.

- Să mă sunați.

- Da, mulțumesc.

- Plăcerea e de partea mea.

- De ce ne tot repetăm? întrebă, roșie la față, Tanța.

- Doamnă, eu doar vă răspund.

- Deci, eu mă repet?

- Nu știu, doamnă. Nu fac astfel de aprecieri. Eu doar vă răspund.

- Mulțumesc.

- Dacă...

- Știu, vă sun. O seară bună și mulțumesc.

*

Am rom, am cola, am lămâie, am gheață... perfect, Cuba Libre să fie! Nu uitase de cei șase ani de ospătărie, undeva în negurile tinereților. Cei mai frumoși ani. De când era la resurse umane, mare șefă, uitase efectiv de viață. Muncă, mașină, casă, Titi....

Ah, Titi, ce departe i se părea acum... Cinci ani... Foarte ciudat, chiar nimic, nici un regret? Stai calmă, e prea devreme. Mai vorbim peste o săptămână. Stai să vezi când o începe mami... Ți-am spus eu, dar nu, tu nu asculți niciodată. L-am mirosit eu pe pungașul ăla, și eu dar și tac-tu. Mda... să vezi ce-mi vor scărmăna mintea cu "ți-am spus eu!". Fac pariu că dacă o sun acum și îi spun că m-am despărțit de Titi, prima intervenție va fi cu "ți-am spus eu?"

*

- Hei, bună! Ce faci, Tanța?

- Ceau, mami! Ce faci?

- Uite, cu tac-tu, ne uităm pe HBO. E un serial bun de tot!

- Mă bucur...

- Ce ai?

     Asta-i bună...ce repede m-a mirosit, se gândi Tanța, zâmbind.

- M-am despărțit de Titi.

- ....

- Azi.

- Păi, de ce? Ce-a făcut nemernicul? Sper că nu te-a lovit! Dacă te-a lovit... se auzi și tac-su din depărtare.

- Nu, stați liniștiți, eu am plecat, de bună voie. Știți voi, faza cu căsătoria, că ia relația la mișto...

- Ți-am spus eu! Nu i-am spus?

*

Am câștigat pariul cu mine! Ura! Acum le-am dat alor mei motive de discuții pentru toată noaptea. Vor avea timp berechet să-l spurce pe Titi. Tanța zâmbi. În cărți scrie că despărțirea aduce suferință... Poate că proștii care sunt pe modul "suferință" nu se gândiseră să meargă într-un apartament de lux, în cel mai excentric hotel. Câteva zile de răsfăț poate fi balsam sufletesc, vorbi de una singură Tanța, ridicând treapta de hidromasaj pe ultima poziție. Ah, e bine! E foarte bine! Se afundă și mai mult în apa care parcă fierbea de la bulele de aer aruncate cu viteză. Deci, drăguțo, o senzație înălțătoare pentru suferinzi. Să tot trăiești așa! Era ora 22. La 23... Vasi termină tura.

- Recepția! Spuneți, doamnă, ce aparatură vă mai dă bătăi de cap? Tanța râse.

- Aparatura mi-e deja prietenă. Am o altă problemă!

- Sunt aici ca să vă ajut! Pentru asta m-am născut! Tanța râse și mai cu poftă.

- Fac un Cuba Libre foarte bun și n-am cui să arăt propriile-mi talente.

- Și ați dori ca eu să vă fiu un cobai, am înțeles bine, nu?

- Nu sună rezonabil, dar da, n-aș avea nimic împotrivă.

- Și la ce alte cercetări veți dori să mă supuneți?

- Supuneți? E cam greu cuvântul, dar pică de minune în context. Nu știu, vedea-vom...

*

- Chiar că e bun. De unde...

- De unde știu? N-am fost mereu șefă. Am fost șase ani ospătăriță. Sau ospătară? Ospătăriță? Mă rog... Acum, sunt șefă. Am spus-o anticipativ, să nu mai fiu întrebată după.

- Nu vă întrebam...

- Ei nu, pe naiba! Pe cine minți?

- Dar chiar e bun.

- Spune-mi Tanța.

- Spune-mi Vasi.

- Ai inel...

- Da, știu. Vrei să știi despre el?

- Nu, că se vede că e din aur! Tanța râse și ciocni paharul de paharul lui.

- Noroc!

- Noroc!

- Deci?

- Ce?

- Ce-i cu inelul?

- Păi...parcă ai zis că nu vrei să știi despre el.

- Nu despre el, ci despre cine ți l-a dat.

- Ah, Titi... El mi l-a dat...

- Despărțit...

- Da...

- Astăzi, nu?

- Ai ghicit! Chiar se vede?

- Dacă le pui cap la cap, dă un rezultat.

- Că sunt nepricepută în ale hotelului de lux taine?

- Și asta!

- Și care ar mai fi?

- Că nu sunteți o târfă!

- Pfuuu...ce direct! Că NU sunt o târfă.

- Așa, cu nu ești o târfă.

- Târfele...au ceva a lor?

- N-ai cum să nu te prinzi. Și acum? Titi...

- Titi e acasă. Face ce vrea.

- Și v-ați gândit să aveți o aventură?

- Asta crezi?

- Nu asta faceți?

- Nu, dragă! Nu asta fac. Îmi trăiesc puțin viața.

- Aha, așa-i spune mai nou la aventură? Trăitul vieții?

- Te-ai prins! Tu? Ce-i cu tine? Câți ani ai?

- 35. Și jumătate. Fecioară.

- Aha, acea jumătate e importantă... 35 și jumătate.

- Păi, nu? Tu, la 44 și un sfert...

- Văd că ești tare exact în aflarea vârstei clientului. Ai prietenă?

- Da.

- Și ce cauți aici, cu mine?

- Ajut un client la nevoie.

- Așa-i spune mai nou înșelatului?

- Încă n-am înșelat pe nimeni.

- Da, încă! Câți ani are prietena ta?

- 36.

- Îți plac babele?

- Sunt mai mature.

- Știi că în psihologie, la faza cu luatul de femei mai în vârstă e vorba despre mamă...

- Tanța, puțin îmi pasă de poveștile lui tata Freud. Fata cu care stau, de un an, are mintea unui om care parcă a prins patru războaie mondiale. Tot încerc s-o fac mai... dar nimic.

- Nu ești prea serios pentru vârsta dumitale?

- Pentru 35? Pot fi și mai serios. Am urmat două facultăți, am un master, m-am culcat cu jumătate de populație de gen feminin, am trăit ce alții n-au trăit în 100 de vieți, am fost în pușcărie, am fost în mănăstire, m-am drogat și am vândut droguri, m-am bătut... să mai continui?

- Ești uns cu toate alifiile.

- A, plus dansator de striptease.

- Poate-mi faci mai târziu un dans...

- M-am lăsat.

- Dau bani.

- Nu, mersi, prefer altceva.

- Cum ar fi?

- Să ne dezbrăcăm și să ne vârâm în jacuzzi.

- Trebuia să-mi iau un costum de baie... spuse Tanța, prefăcându-se jenată.

- Nu, n-ai înțeles. Când am spus să ne dezbrăcăm...nu m-am referit la costume de baie sau altele. Dezbrăcați!

- Nu ești deloc pudic.

- Asta vrei?

- Sincer?

- Dă-mi voie: nu, nu asta vrei!

- Cum le ghicești tu pe toate... Ai niște ochi frumoși.

- E prima femeie care-mi spune treaba asta.

- E un progres semnificativ. Sunt încadrată la categoria femeie, nu cea de târfă.

- Târfă bătrână? Nu, ești așa cum trebuie să fi.

- Credeam că mă faci bătrână! Vasi râse puternic.

- Nu, te ții foarte bine. O să prinzi șaizeci-ul în condiții perfecte de funcționare. Și șaptezeci-ul, dar cu câteva reglaje fine. Tanța îi trase în glumă o palmă peste obraz.

- Cum o cheamă pe prietena ta?

- Aneta.

- Ce ar spune acum dacă te-ar vedea aici?

- Ar face scandal. Mare scandal. E geloasă.

- Și nu are motive?

- Nu, deloc!

- Nici acum?

- Acum, ce? Stau cu o clientă la un pahar de Cuba Libre.

- CU Cuba Libre! La care i-ai propus să se dezbrace.

- Mea culpa: cu Cuba Libre. Nu e cel mai plăcut mod de a încerca un jacuzzi îmbrăcat...

- Așa e... L-am încercat vreo cinci minute azi, m-am îmbăiat înainte să sun la recepție.

- Și? Ai făcut baie îmbrăcată?

- Nu.

- Vezi?

- La toate ai răspuns?

- La câteva nu.

- Pot să știu și eu la care nu ai?

- De exemplu, de ce încă suntem îmbrăcați, de ce încă nu suntem naturali, cum ne-a lăsat natura, în jacuzzi.

- Chiar... de ce nu suntem încă dezbrăcați... Și Tanța avea un nod în gât. Am emoții...își zise, inima bătându-i cu putere.

*

- Hei, neața, trebuie să plec!

- Ce? Serios? Când e mai dulce...

- Mă revanșez, nu fii supărată, da? și Vasi o sărută adânc pe Tanța, care se încolăci de gâtul lui, strângându-l cu putere.

- Trebuie să-ți spun, cu riscul că ți se va ridica la cap, că am trăit cea mai tare noapte. Nu credeam...

- Șșșt...nu mai spune nimic. Știu, mi s-a tot repetat. Am fost chiar modest azi-noapte. Îmi făceam probleme, că mă vei lua puțin la mișto față de prestația mea.

- Hai, că deja ești... Poți și mai multe?

- Da, dar cu o condiție. Una importantă.

- Luminează-mă!

- Să zbieri mai în pernă, că ne dau ăștia afară din hotel. De fapt, nu pe mine, ci pe tine! Hai, ne auzim deseară.

- Cam mult până deseară...

- Ce ai? Te-ai îndrăgostit de mine? Deja? Nu mai poți sta fără mine câteva ore? Asta-i culmea, dom'le!

*

Titi, nici măcar un telefon. Se ține tare, faraonul! Să fie sănătos. E mai bine așa.

- Da?

- Ce faci, Tanța? Cum ești?

- Perfect, mami! Perfect!

- Ce-i cu fericirea asta pe tine?

- Se simte?

- Ai găsit ceva de capsat?

- Da, și Tanța chicoti la telefon.

- Câți ani are?

- 35.

- 35?

- Da.

-....

- Nu te da mirată, te rog eu! Tata...

- Ce-i cu el? Aaaa, mă rog, da, e cu 10 ani mai mic ca mine. Dar...alte vremuri!

- Serios? Nu merge vrăjeala asta cu mine.

- Ciobul nu sare departe de...

- Nicio șansă!

- E singur?

- Nu.

- Of...

- Aia e, nu totul poate fi chiar perfect. Dar măcar am niște ore de...

- Te cred. Face treabă bună, nu?

- Ca un mecanic desăvârșit.

- Mai ales că motorul tău...

- ...prăfuit...

- Parcă spuneai că Titi nu e tocmai rău, nu?

- Nu e, dar când dai de un Lamborghini...te mai poți urca în Corsa?

- Așa mare e diferența?

*

Urmară încă trei nopți de rai, cu norișori și îngerași care cântau la harfe. Ar putea să spună, așa cum e preconcepția, că asta nu putea să țină veșnic. Așa, și? Dacă se termina, nu avea să-i pară rău de nimic. Începea, ușor -ușor, să iubească viața.

*

- Cred că îmi mai iau o noapte de cazare. Încă n-am reușit să fac ceva pentru a-mi găsi o locuință. M-ai ținut puțin ocupată în paradis.

- Îmi cer scuze, doamnă. Pot să vă mai deranjez puțin cu o nouă excursie în paradis. Am primit o ofertă nouă...una importantă.

*

- Gata, mă zăpăcești. Lasă-mă să mă gândesc și la treburi serioase.

- Te ajut?

- Tu? Nu, mersi. Mă chinui de 5 zile să îmi caut ceva și...

- Suntem serioși, da? Hai că te ajut! Vii la mine?

- Să stau și cu Aneta?

- Ea a plecat.

- Cum a plecat?

- Ca orice om, pe picioarele ei. Și cu ceva bagaj.

- Ai dat-o afară?

- Eu? Doamne ferește! A plecat singură! Cică vreau prea multe pe metrul ei pătrat de dorințe. O suprasolicit.

- Sărăcuța...

- Nu-i plânge de milă. Mâine poate găsi liniștită pe altcineva. Arată trăsnet și îi merge mintea. Doar că-i puțin cu capul în nori. De la prea multă carte!

- Poate că nu ai ajutat-o destul să fie cu capul pe pământ...știu și eu...

- Crede-mă, am muncit mult la asta. Și, crede-mă din nou, cunosc oamenii care vor să se schimbe. Și, da, se va schimba în bine, dar nu am fost eu cel care să-i fie pe lungimea ei de undă. Simplu! Fiecare e pe lungimea lui de undă.

- Și noi doi suntem?

- Cu mici bruiaje...mai o vreme rea...dar se reglează din buton.

- Trebuie să-ți fac vreo favoare?

- De ce?

- Că mă iei în spațiul tău?

- Am cerut eu asta?

- Nimic nu este gratis pe lume.

- Dar nu e gratis, dragă! Avem de împărțit plata la întreținere, chirie, curent, mâncare, gunoi... Fii pe pace, n-o să stai în vârf de pat, ca o cadână.

- Aha, va trebui să-ți spăl chiloții, chestii de astea.

- Nu, stai calmă, trăiesc în mileniul care a adus mașina de spălat. Îți fac un desen cum trebuie să procedezi, pas cu pas, de la coșul de rufe și până la mașina de spălat?

- Un fel de menajeră?

- Nu, sună aiurea. Vom vedea, poate o să fii iubita mea. Vom vedea cum te comporți. Și dacă nu mai țipi când...

- Nu fi... Data trecută am mușcat din pernă. Abia dacă s-a auzit

- ... da, de la etajul doi!

*

- Da, iubita!

- Mami, venim în vizită mâine.

- Da? Oooo, bine că mi-ai spus!

*

Totul decurgea bine, enervant de bine. Se căsătoriseră, copii, dar Tanța tot aștepta să i se întâmple ceva rău, fiind aiurea să fie totul bine. Dar nu, totul era bine, Vasi rămase același bărbat seducător, la 60 de ani Tanța trăia din plin viața, tot mirată, tot așteptând ca răul să dea peste ea. Venise și opzeciul, cu ceva reglaje, vorba lui Vasi, dar la fel de vioaie. Nepoți, strănepoți, Titi, fostul , murise, Vasi parcă întinerea, Tanța uita să moară... Iat-o și la 97 de ani, bătrână și sătulă de zile, completând niște integrame. Doamnă cu coasa. Din șapte litere, care începea cu M. Zâmbi la simplitatea definiției. Dar nu mai reuși să scrie. Cum se spune, muri liniștită. Când veni Vasi acasă, completă el: MOARTEA.

Și, până la urmă, Tanța muri împăcată, fără ca acel rău așteptat o viață întreagă să vină peste ea.

"E prea bine ca să țină!", acesta devenise motto-ul eu. Dar nu a fost așa. A fost exact acel sentiment că "au trăit fericiți până la adânci bătrâneți"!

Se pare că e posibil, își spuse Tanța. Am lăsat doar ca viața să se desfășoare. Ce chestie... Atât de simplu? Se pare că da!

La 80 de ani să-mi dau seama de asta?

La 90 de ani să fiu cu adevărat sigură de asta?

La 95 de ani să fiu cea mai fericită femeie din lume?

* Fragment din cartea ”Ne-am hotărât să devenim proști!”

Când te țucă fosta...cu multă dragoste.

Daaaaa.....un subiect sensibil, rău de tot. Sau bun de tot, depinde de partea baricadei. Există o frică: frica de a sta c-o persoană străină, ani de zile. Să te trezești într-o bună zi că, pe nepusă masă, acea ființă îți spune: dragul meu, nu te-am iubit niciodată și nu mai pot sta cu tine. Vreau să ne despărțim. Vreau să plec. În primă fază nu înțelegi nimic. Limba maternă cu care dânsa ți-a aruncat sarmaua fierbinte, ți se transformă într-o limbă coborâtă din mijlocul Amazonului. Te uiți le ea. Ca boul la poarta nouă. Ca broasca-n țeavă. Măi, au românii ăștia niște vorbe de duh, geniale! O mai întrebi încă odată pentru confirmare. Ea, calmă, cu privirea fixă, rece, cu pieptul lui Mihai Viteazul, îți repetă din nou. Și-a setat creierul spre a repeta de atâtea ori cât e nevoie. În privirea ta se citește șocul. Încerci să-l ascunzi, dar calamitatea a fost produsă. Nu aveai în cap acest plan. Aveai programată o seara de vizionat finala cupei Spaniei la fotbal, nu de despărțiri.

Și totuși, îmi imaginez o ipostază în acest film: să fii un bun regizor cu tine însuți, să-ți revii din stopul cardio-respirator in care ai fost vârât, și să spui cu nonșalanță: te ajut să te muți? Când începi să împachetezi? Apoi să pui mâna te telefon, dar ușurel. Mâna îți poate tremura încă. Să suni și să spui: ce faci  deseară? Ne uităm la meci? Închizi telefonul, o pupi pe frunte, îți iei cheile de la mașină și îi spui calm: nah bine, dragă. Hai că ne vedem pe mai încolo. Dacă ai nevoie de ajutor, cheamă-mă, ok? Ajutor la faza cu împachetatul mă refer. Te pup, pa! Și ieși. Ea rămâne siderată, șocată. A pierdut cu armele ei. Este în stare de paralizie mentală. Nu-i vine să creadă și nu se poate mișca. Nu ăsta era planul. Planul era ca el să se tăvălească pe jos de durere, s-o implore până la divinizare, să plângă, în general să facă multă gestică. Dar răceala lui? Ignoranța lui? Și totuși îi observase șocul în ochi. Doar atât, pentru Dumnezeu? urlă ea în sinea ei, continuând să rămână paralizată de uimire. Cum să se apuce de împachetat? Așadar, asta poate fi o variantă de a ieși rezonabil dintr-un șoc de acest fel, pe nepusă masă. Chiar dacă el e pe scara blocului. Tremură siderat. S-a pus jos pe o treaptă. Nu mai poate merge. Până la mașină e cât pelerinajul la Mecca. Cum se poate așa ceva? Totuși, cu ultimul gram de rațiune se  felicită pentru puterea avută de-a ieși din situație. Și încep întrebările idioate: nu m-a iubit niciodată? Nu a ținut la mine niciodată? Am stat cu un străin lângă mine? Am fost un prost?  La ultima întrebare se poate pune un Da! mare.
Ăsta-i un film destul de întâlnit in viața reală. Eu nu am avut această onoare de fi actor într-o astfel de piesă. Nu știu cum aș fi reacționat.
Revin: ce te-ai face într-o astfel de ipostază, cânt tanti vine și te pupă pe botic, spunându-ți: iubi, sorry, eu plec! M-am cam plictisit de matale. Am găsit pe altul mai interesant. Atunci, ca înaintea morții, îți vine în minte viața trăită împreună. În fracțiuni de secundă. Unde ai greșit și unde puteai face mai mult. Nu-ți vezi greșeli prea mari. Apare întrebarea: ce are ăla și nu am eu? Apare și tâmpita de mândrie bărbătească: îi crăp capul ăluia. Apare prostia în persoană: îi crăp capul tâmpitei. Toate trei variante se pot întâmpla. De ce m-am gândit la subiectul ăsta? Am auzit povestea unui amic, care, după 17 ani de căsnicie, se trezește într-o dimineață cu tanti în capul oaselor, privindu-l. Ce-i dragă? întreabă el somnoros. Ea îi spune fără să răsufle: Gogule ( nume fictiv), vreau să ne despărțim. Gogu se trezi direct într-un coșmar. Rate la casă și în general la orice. Ea se ridică și pleacă. După 17 ani. Gogu încă e la capitolul  întrebări. Dormi liniștit și dimineața te trezești într-un coșmar. Ce faci atunci? Bună întrebare!

Halloween, Biserica și ipocrizia.

Ciclic, pe 31 august, Anno Domini, creștinătatea răsăriteană- în frunte cu regimente de popi cu crucea-n frunte plus întregi turme de oi mult-prea-cucernice-, este atinsă în EGO-ul ei de unică proprietară a sfințeniei și locuitoare a Raiului. Cauza disconfortului gastro-religios se numește Halloween, acea sărbătoarea catolică- azi Hollywood-izată masiv și imbecil- , sărbătoare adoptată distractiv mai ales de cei numiți drept "trotinetiști", adică de cei care încearcă să-și folosească uneori IQ-ul. Vedea-vom așadar întregi cortegii de "eu nu sărbătoresc o sărbătoare satanică" sau cărămizi izbite-n piepți cu clasicele și exhaustivele "eu sunt ortodox", "noi, biserica lui Hristos", "noi... nu cu sărbători păgâne"... și multe alte asemenea emanații. 

O primă concluzie: Analfabetismul catehetic este înspăimântător de mare în România. Cred că la fel de mare este și-n țările surori în ale ortodoxiei, zic și io, că cine să învețe adevărul? Nu mai bine zacem în ignoranță, falsitate și falsă religiozitate?

Ca să nu mă apuc să enumăr majoritatea sărbătorilor păgâne ortodoxizate, Trebuie să le spun bravelor turme de oi preacucernice că, dânșii se închină unor întregi vestigii cultice și religioase venite din trecuturi în care creștinismul încă nu fusese inventat de o adunătură de prelați și lideri politici. Adică fix din păgânismul mult hulit. Marea majoritate a sărbătorilor, dragi turme de oi preacucernice! Undeva la 80-90%. 

Pentru că, de ce nu!, biserica trebuia să umple cu ceva timpul omului, liderii ei s-au pus pe transformat sărbători păgâne într-un Untold creștinesc. Dacă nu erai de acord cu noua muzică de club, te ardeau pe jar încins, spre aducere aminte cât iubește biserica omul. După 1054, când mahării religioși putred de bagați din cele două imperii existente în acele timpuri s-au certat oleacă și s-au rupt în două, scuipându-se reciproc cu flegme sfinte, umplute vrednic cu blesteme și anateme, sărbătorile se modifică iarăși, mai ales în noua biserică răsăriteană proaspăt divorțată de cea apuseană. Facem sărbători? Facem! Avem 365 de zile, deci să umplem, că avem de unde! Câte sărbători aveau Grecii și Romanii? Cu camioanele! Perfect! Să importăm! Și așa sărbătoarea Soarelui, lui nea Marte, sorei Luna, solstiții, zeițe și zei și-au schimbat numele în eroi și evenimente creștine. 

Putem acuza biserica de Plagiat? 

Evident, unul grețos de-a dreptul! 

Și acum? În 2022, ce aveți fraților? Aveți un văl pe ochi si niște amnezii de toată frumusețea? Vorbiți de paiul Halloween ului în timp ce voi sunteți cu bârnele păgânismului înfipte în toate găurile? Mie mi-ar fi rușine, mai ales când văd și "erudiți" gen Neamțu, care e oripilat plus alte turme de erudiți cucernici care vomită la auzul drăciei Halloween ului. Luați cu lămâie, excelențele voastre! 

Nu mai bine faceți curățenie în pădurea de păgânisme ortodoxizate? Luați -le pe rând, aveți mult de muncă, credeți -ma! Și după ce veți fi curățat, surpriză: veți rămâne doar cu Hristos! Ah, știu, neinteresant, că de unde miliardele de după? 

PR-ul bisericii este fără limite, ca un fluviu învolburat. Nasol însă, cârciuma începe a se crăpa. Să vă vedem după! 

Ce (mai) înseamnă a fi român?

   

Bună dimineața, dragi români! Nu, nu este o bună dimineață, de asta e sigur! De ce? Simplu, pentru că, dragi români, atunci când spunem bună dimineața, înseamnă că suntem schimbați, că este o nouă dimineață, că suntem alții, treziți după un somn adânc al rațiunii, că am descălecat într-o altă dimensiune a umanului, un alt mental colectiv, că nația asta reușește să se scuture de toate tarele care-i stau atârnate de umeri. 

   Din păcate, am fost educați să ne urâm și să urâm, norocul nostru totuși fiind simplul fapt că divinitatea nu ne-a înzestrat și cu acea dârzenie mongolă, de exemplu, spre a urî și alte nații la modul cel mai atroce, așa cum multe alte neamuri reușesc să o realizeze cu mult succes. Noi am fost lăsați ”doar” cu o putere uluitoare de a ne urî noi între noi, în interiorul granițelor, asigurându-ne o minunată subdezvoltare foarte dezvoltată. Mai știți Miorița? Da, de ea se zice că are izvoare ancestrale, și da, poate că așa și este! Ce găsim în povestire, desfăcând firul epic de toate alocuțiunile dintre cele mai colorate și mângâietoare, cum că, vezi Doamne, cât suntem de prea plini de ceva...cum să-i spunem... cu iz de Grădină a Maicii Domnului, că Miorița de fapt simbolizează altceva, dăruirea poporului până la sacrificiu, puține tuneluri dacice, inventatori de graiuri și vecini cu Adam și Eva plus alte bla, bla-uri- așadar, în poveste găsim, simplu spus, popular, cam ce vedem chiar și astăzi la acest popor ciudat: ura pe care o manifestă pentru celălalt consătean, fie că-i spunem Nord, Vest, Sus sau Est! Fiecare punct cardinal îi stă în gâtul celuilalt punct cardinal! A, că noi vrem în continuare să ne mângâiem tâmp și să nu recunoaștem, asta-i altceva. Da, așa este, toate națiile au referințele lor față de ură, ura din interiorul propriilor granițe, cum o au, de exemplu, italienii, cu veșnica ”păruială” dintre nord și sud, dar totuși...

 

   Dar totuși, noi avem ceva special. Și asta se vede cel mai clar în rândul românilor din diasporă. Aici vezi cu adevărat cum această nație reușește cu brio să se urască, uneori până la moarte! O mai vezi însă și în media, o vezi în rândurile bisericii, unde fiecare Mitropolie e ”binecuvântată” cu baronul ei local, vedeta de serviciu, aia mai guraliva ca cealaltă. Da, se dă iluzia unei descentralizări, unei așa-zise democrații , cum că fiecare Mitropolie e cumva un Boss în sânul bisericii. Știm bine de lupta ”sfântă” dintre Mitropolia Clujului și cea a Ardealului de pe timpul lui Bartolomeu Anania. Și o mai vezi și în rândul oamenilor de rând, la nivel de plebe. 

   Dar cel mai abitir,  perfect pusă în aplicare a fost ura inoculată de politică, fie că vorbim de fanarioți, comuniști apoi de neocomuniști. Ne putem întreba: de ce lumea nu reacționează? Lumea românească iubește ura, sângele și moartea caprei vecinului. Fatalism? Nu, e un fel de a trăi, un fel moștenit din moși strămoși. Un fel care trebuie totuși curățat, nu?  Da, doar că procesul va fi să fie îndelungat, cu repercusiuni dramatice. De ce spun asta? Pentru că orice facem, orice acțiune pe care o luăm, e deobicei cea mai radicală. Avem o vorbă perfectă pentru asta și anume... "când explodează mămăliga... ".

Ce vedem la tinerii români de azi? Că nu se mai urăsc atât de mult între ei, pentru simplul motiv că nu prea se mai cred...românii Mioriței ci  niște oameni care s-au născut "decât" într-o țară care poartă o anumită denumire și așezare geografică.  

E un paradox! Fiind o nație inteligentă, incredibil de inteligentă, tinerii de azi nu mai dau doi bani pe ideea de naționalism, identitate națională și lacrimi de crocodil vărsate de 1 Decembrie, la o cană cu vin fiert ieftin. Știu cât trebuie să știe, cât să nu moară ”proști” și atât. Foarte mulți se gândesc să emigreze după ce termină, eventual, liceul. Ajuns în diaspora, începi să te scuturi de Mioriță, să te ascunzi cumva de naționalitatea ta, să te crezi un simplu locuitor al Terrei.  Totuși, că deh, asta e viața, mai dai peste ”bătrânii” nației, care îți mai dau și ei, când ți-e lumea mai nasoală, un șut fix în boașe, ca să nu uiți de unde te-ai ițit. Dar, ușor-ușor, ăștia micii, dacă-i întrebi ce părere au despre olteni, de exemplu, mulți vor ridica din umeri: pana mea, cine? Oltenii? 

Mulți nu vor mai avea habar că Craiova e Maxima olteniei. Sau de bănățeni, și etc... 

    În Germania lucrez cu olteni, moldoveni sau bănățeni, ardeleni, indieni, polonezi și alte nații.  

Lucrez cu români, cum îmi place mie să le spun.

 Însă aici am observa acea benefică stare de autocurățare de aceste ”eu sunt din... Tu ești din? Oooo...ce zonă nașpa...” Clasicul apelativ ”bă miticule”, venit cu ”dragoste” frățească din Banat. Sau ”sârma!” venită tot cu ”dragoste” creștinească din Sud și Ardeal pentru ”dragii” de moldoveni. E mult de vorbit pe tema asta, de ce zonele olteniei și moldovei au fost mai mereu salutate cu mulți scuipați. Voi reveni!

A face sau nu copii.

A face...sau nu copii, asta-i întrebarea!

Am avut deunăzi glăsuirea Deliei, doamna cu ”da mamă, sunt beată”, mai marele în ale muzikiei universale, pe sfântul și marele TIK TOK. Și glăsuirea dânsei suna cam așa: suntem destui, eu nu mă mai înmulțesc-, recte nu fac copii-, la ce bun și de ce să nu stau eu liniștită, să pap o șaorma cu de toate pe purcoiul meu de bani, că d,aia am muncit atâta, să nu mă leg aiurea la cap cu un plod mucos. 

Bun, zicerea doamnei cântărețe a fost în dulcele stil de caterincă a la Bucur Obor, la un carton cu trei mici și o halbă. Cu pâine și muștar. 

Ce s-a întâmplat după, aici devine foarte interesant și amuzant. Nu, amuzant nu este, dar...

O serie de bărbați adevărați, din ăia care predau bărbăția, au luat-o pe divă la puricat, enervați la culme de tupeul blondei, pentru că dânșii, acești bărbați, ce să vezi, vor să se înmulțească, aka să reproducă. Plus alte doamne, la fel de supi, că ce japiță, că ce nefericită,  că ce tupeu și câtă aroganță. 

Dacă tot suntem la capitolul păreri vis-a-vis de reproducere, treaba asta am mai scris-o, dar e nevoie de o reîmprospătare. 

Deci, așadar și prin urmare, sunt perfect de acord cu Delia, dar nu în totalitate. Cum vine asta? Ori ești de acord, ori nu ești...

Nu sunt de acord cu caterinca ei tâmpă, dar esența e în mare reală. 

Sunt oameni care înțeleg de la viață că e mai bine să rămână așa, ne-reproduși. Care-i problema? De ce unii oameni sar de funduri în sus, că în jos nu pot, când cineva nu e de altă părere față de o mare parte a maselor? 

Ce mai înseamnă astăzi ”a face copii”? 

Ni se tot explică treaba cu scăderea natalității, că nu mai facem copii, că scădem ca număr de oameni și alte asemenea temeri. 

Dar vine o întrebare foarte clară: mai e astăzi lumea pregătită pentru a se reproduce? asta-i una. Și a doua: mai poate lumea să se reproducă calitativ? E o mică cacofonie, dar n-am găsit altă rimă. Atenție, nu cantitativ, ci calitativ!  Eu, sincer, dacă mă uit la ce este în jurul meu, parcă aș vrea să nu ne mai reproducem! Oamenii sunt proști, fenomenal de proști, a spus-o cred nenea Dostoievski, acum mai bine de 150 de ani. Ce să vezi, nimic nu s-a schimbat, la fel de proști am rămas și astăzi. Sau, poate, dar nu bag mâna în foc, un Cezar Ionașcu m-ar întreba: dar de unde știi tu asta? 

De unde? Dacă mă uit în prin Europa, oamenii sunt plictisiți de moarte, de ce s-ar înmulți niște plictisiți, doar pentru a scoate alți plictisiți mai mici? Țările sărace încă nu au înțeles că nu e benefic să mai aduci 6-7 prunci într-o societate care-i va omorî prin lipsa hranei plus boli. Știu, Bill Gates și Rhotschild sunt vinovații, nu noi! Alții, nu noi! Sau în tot felul de demențe religioase. Sau în tot felul de manifestări politice și ideologice. Da, suntem o lume de nebuni care abia e ținută în frâu. Cauzele sunt multiple, dar ce rost mai are în căutarea lor? Trebuie o resetare? Evident, dar nu din aia cu viruși, boli și viccinări, așa cum o vedem astăzi și cum se vrea a fi și-n viitor, ci una la nivel de conștiință. Să fim mulți și proști sau puțini dar de calitate? 8 miliarde! Oare cum se prezintă cei 8 miliarde de oameni dacă-i vedem prin prisma piramidei lui Maslow? Care e punctajul acestei mase de oameni de astăzi? A evoluat cu ceva lumea de 2000 de ani, ca să ne raportăm la un timp pe care-l mai putem bunghi puțin? Aici răspunsul este da, dar doar pe plan tehnologic, nu și cel la nivel de conștiință. Am mai scăpat de ruguri, de trasul pe roată, dar e ok, umanitatea a învățat să folosească alte metode mai soft, mai corporatisto-globaliste. 

Am fost educați să fim o rasă de criminali, prădători și războinici imbecilizați. Atenție: am fost educați! Când? Din negurile istoriei. De către cine? Liniștiți-vă, nu am dus lipsă de profesori. Măcar de vreo 5-6 mii de ani ne-o tragem serios la gioale. Se spune că, la 5000 de ani au fost doar 300 de ani de pace. În rest, kilăreală continuă. Astăzi ce vedem? Un război perfect cretin în Ucraina. Orientul mijlociu tocmai ce a fost făcut praf. Africa e sub asediul foametei. China abia-și ține-n frâu miliardul și jumătate de mâncători de orez. India crește ca făt frumos, doar să fie la număr, mult și prost. SUA e cu gargara, iar restul de americi latine sunt cum sunt, cu mafii și coca.

Și atunci, până unde să ne înmulțim, la cum arată lumea de astăzi? După eșecul lamentabil al bisericii, după tot felul de experimente politice și sociale, Oare ar fi ok să fim 10 miliarde? Să facem...ce? Să ne dăm cu și mai mult aplomb în cap?

Sunt familii frumoase, care au înțeles că a naște un copil este o responsabilitate imensă, că trebuie să ai ceva în cap ca părinte, să poți oferi o educație de calitate copilului. De calitate, da? Nu cu tot felul de preconcepții și ”tu trebuie să fii cel mai bun”, cu trebuie să te descurci călcând pe cadavre și tot acest cortegiu de afecte care se vâră astăzi în mintea copiilor. Copii care vor fi capabili să iubească fără diferențieri. E greu, nu? Păi nu ai ce educație să-i dai plodului după ce tu ești plin de ”știrile de pra 5”, de prodanca și Florin Salam ascultat blană în mașină după o roabă de șampanie băută la Nuba. Nu poți face un copil de calitate cât timp ai șase feluri de mâncare la nunta ta! Sau când arunci uleiul folosit în chiuvetă. Sau cânt tai calea doar că ești cu doi cai putere peste Logan-ul colegului de trafic, coleg care-ți coboară și ridică toți morții și răniții familiei. Înțelegeți? Chestii subtile, care definesc într-o mare măsură societatea în care suntem acum. Harari s-a grăbit puțin cu lauda adusă omenirii. Da, câțiva au înțeles și și-au schimbat gândirea. Dar ce facem cu restul? Pentru că, da, restul vor continua să se înmulțească, născându-se alte turme de viitori frustrați, de decrepiți și maturi animalizați cu aceleași apucături ca primii oameni care-și dădeau cu bâta-n cap dacă de urinai la copacul lor. Oare cum arăta omenirea înaintea acestei omeniri prost construită?

Însă astăzi e chiar un păcat să mai rămâi un simplu bătut în cap, pentru că nu mai putem aduce scuza că nu am știut, că biserica ne-a închis accesul la informație, că ....și alte multe plângeri.