Ce nașpa sunt!

Sunt dizgrațios, mă simt penibil in fața oamenilor, vreau sa am o altă față, să arăt cum arată și colegul meu.
Am inceput sala, să trag de fiare, că arăt că un cocostârc.
Mă duc să-mi pun silicoane, că mă simt frustrată la locul de muncă. Cred că-mi pun și puțin acid in buze, că parcă am două dungi roșii.

Da, știți aceste povești? Aceste depresii existențiale, care macină ființa, fac din om o persoană hidoasă, o persoană care nu e mulțumită de sine, care își găsește mereu ceva sa comenteze la propriul lui aspect. Depresie indusă de societatea actuală, in care femeia e OBLIGATĂ sa fie perfectă, dar, din nefericire, și, Ooo da!, ce nefericire, doar pe PLAN EXTERIOR! Atât! Frumusețea omului a fost scoasă doar in exterior. Am cunoscut femeie extraordinar de frumoase, dar fără sâni. Fără celebrul 90-60-90, nu avea nici nasul perfect ca al unei dive, nici buze cărnoase, așa cum le are Nicoleta Luciu. Dar emana frumusețe. Frumusețe interioară.
Cunosc exemple de băieți care erau disperați că nu au pectorali sau pătrățele. Erau nefericiți până la extreme. Ok, au început să tragă ca disperații la sală. S-au făcut mari, dar, tot din păcate, nu au fost mai fericiți, ci au continuat să existe în nefericirea lor. Nu pectoralii erau problema, ci pectoralii sufletului său. I-am spus treaba asta, nu a digerat cuvintele mele. Atunci când ești căzut, să-i spui unui om despre suflet...e ca și când ai vorbi unui perete. Sau ca și când i-ai spune unui om cu cancer: lasă că va fi bine. Sigur acel om a și ingerat vorbele tale: i-au intrat printr-o ureche și i-au ieșit prin cealaltă.
Femeilor, nu partea exterioară e cea mai importantă, chiar dacă asta se cere azi. Aveți grijă de voi, nu fiți ca niste mămăligi, să lăsați să curgă șuncile pe voi. Mereu avem tendința de a o lua pe partea extremelor. Ori stăm zi-lumină in sala de fitness, ori mâncăm ca niște porci, devenind niște obezi/e care abia respiră. Unde-i parte de mijloc?
-Ce glas de rahat am! Dar dacă erai mut?
-Ce buze rahitice am! Dar dacă te nășteai cu malformații?
-N-am sâni! Dar dacă îi aveai de-ți deforma spatele?
-Sunt slab că un țîr. Păi dă puțin din pedale și mai lasă laptopul. Fă un abdomen, fă puțină mișcare, schimbă,ți puțin viața. Redefineste-o! Reinventează,te. Nu sta că planta și te plânge. --Sunt prea gras! Păi mai pune niște spini pe furculiță. Du-te la un control și vezi dacă nu ai vreo problema cu glanda. Fă mișcare, nu te învăța cu situația ta și nu te plânge non-stop.

Oameni buni, mereu fugim de situația în care trebuie să ne privim obiectiv. Măi, cum sunt? Cum arăt? Sunt sănătos? Da. Pot merge, pot alerga, pot râde? Da! Nu am glasul Andrei? Aia e, bine că pot vorbi. Nu am sânii Elenei Udrea? Eu să fiu sănătoasă, sunt buni și ăștia pe care-i am, etc...
De ce își pun multe femei silicoane? Cele care sunt sincere au spus mereu: să fim apreciate. Dar nu în asta constă sinceritatea. Vine din a doua întrebare: să se uite restul la tine, in decolteul tau, colega să te invidieze și să-i curgă balele, să-ți exciți din nou soțul că ai impresia că vrea una mai sexoasă,să fii MÂNDRĂ? E, aici e sinceritatea. Da, vor zice o parte, și majoritatea am observat că lasă capul în pământ.
Oameni buni, nu vă fie rușine cu cine sunteți. Și repet, nu vb de cazurile extreme.
Fiți confortabili cu voi înșivă, ptr că intrați în drama lui "eu-arăt-nașpa" și cu foarte multă greutate mai puteți ieși din el. Acest "eu-arăt-nașpa" e, cred, viciul cel mai grav care există azi pe Terra. Acest "eu-arăt-nașpa", face mai multe victime decât orice război mondial, distrugând viețile a milioane de oameni, an de an, zi de zi, ceas de ceas. Acest "eu-arăt-nașpa" artificial, indus de media, se societate și tot ce ne înconjoară.

Despre moarte.

Frica de moarte, starea pe care o percepem cel mai real din toate fricile lumii. Interesant! Ne este frică de ceva de care n-avem habar, cam așa s-ar traduce. Nimeni nu știe cu ce se mănâncă moartea, unde mergem, ce facem după și ce vom întâlni, iar asta face treaba și mai incitantă, nu?. Și totuși, suntem terifiați. Ne uităm la vreo înmormântare, la vreun dric care-și face drum pe lângă noi, le privim și ne trec fiorii. Din omul care se hlizea ca un dement, devii instant serios, ca o statuie, gandindu-te: pfuuuu, dacă aș fi în locul lui? Dar ,hei!, nu te bucura prea tare, ptr că într-o zi, inevitabil, vei fi in loc ăluia. Nu putem ocoli aceste chestiuni, fie plin de bani, fie plin de sărăcie, asta-i sigur, moartea fiind foarte democratică: alege din ambele tabere, fără a ține seama de aerele răposatului. 
Ce știm despre ea? Mai nimic, dar știm că facem pe noi de frică. C G Jung, spune: e admirabil cum oamenii nu o iau razna știind că au in buzunare o condamnare la moarte, de când se nasc. Înseamnă că undeva, in subconștient lor, ceva îi calmează și le spune: stai calm, totul va fi bine și după ce o mierlești. 
Ce se întâmplă după? Nimeni nu știe prea bine. De fapt, nimeni nu știe nimic din ceea ce se poate întâmpla dincolo. Îți vezi azi amicul, bei o țuică cu el, vorbești de tanti de la 3 că a cam pus șunci pe ea...și pac! a doua zi te trezești cu vestea că cel care a fost cu tine la birt, a murit. Și rămâi șocat. Și nu mai știi ce să zici. Și te vezi la înmormântarea amicului, cu imaginea încă vie a tipului care făcea mișto de aia de la 3. Te uiți la el și-l vezi pământiu, supt la față și...rece. Mai toți plâng, sau, mă rog, se fac că plâng, îl laudă mai ceva ca pe Blaise Pascal, te întrebi cum de încă ăla din cosciug nu a luat Oscarul, auzi numai expresii de bunătate, mai ceva că un Ghandi. Apoi, după ce preotul perorează niște chestii pe care nu le prea pricepi, amicului inert i se pune capacul, i se bat frumușel niște cuie de parcă în seara aia ar ieși undeva la crâșmă și e dus cu greutate spre o groapă, pus frumușel acolo, se toarnă niște pământ pe el și gata, spectacolul se termină. Tu rămâi doar cu incertitudinea: ok, ce s-a întâmplat? Ești nelămurit. Ești și puțin indispus. Îți spui: hai că mai am până o să mor, că sunt tânăr. Dar îți aduci aminte că abia ți-ai dus amicul, la fel de tânăr ca tine.
Deci, nimeni nu s,a întors de acolo ca să ne lămurească. Rămâne cel mai mare mister, dar și cel mai înfricoșător. Basme multe, povești mai mult sau mai puțin reale - de cele mai multe ori doar invenții- și multe mituri. 
Ba e una cu coasa, ba e un el, ba e o tanti faină, blondă ptr deliciul publicului, ba un înger, ba o creatură hidoasă, ba un schelet cu haine rupte. Dar mai în toate, moartea râde, pe sistemul: amice, ai pus-o, ți-a venit rândul. Hai, la răcoare cu tine! Sau la căldură, depinde de cultura din care o mierlești. 
Eu, că sa fiu sincer, am o părere faină de moarte și , vorba lui Andrei Pleșu, măi chiar sunt curios ce-i după! De ce ai plânge după lumea asta inaptă, mizeră și imbecilă? Când va fi sa fie finalul apoteotic, finalul mandatului...aia e! Cu bucurie le-om trece toate.
Dar știți ce-mi pare? Că ne înfricoșăm degeaba și vom avea o surpriză de-o sa ne cadă plombele, că acolo, cred eu, nu prea mai avem nevoie de ele, că sunt sigur că nu vom mai clănțăni mici cu mustar și bere. Sau? Vedem noi!

Incultura gastronomică

Ce mai înseamnă un restaurant? Ptr unii, foarte mulți, mai nimic. Restaurantul a devenit un loc unde unii oameni ajung doar să-și exprime frustrările, să-și arate cu voioșie limitările culturale și, nu în ultimul rând, să facă viața amară altora. Cultura ieșitului în restaurant, mai ales în România, e aproape de zero barat. Evident, nici restaurantele nu fac mai nimic în a educa clientul, în al aduce la un standard cât de cât onorabil, mergându-se încă pe dictonul idiot: clientul nostru, stăpânul nostru. Nu am idee de unde a apărut tâmpenia asta de gândire, dar și-a făcut repede loc în mentalul colectiv.
Răbdarea. Da, un concept pe care românul l-a pierdut de câțiva ani. Românul uită să facă diferența dintre un restaurant și un fast-food, asta-i clar. Românul a uitat, ca să fiu elegant, să mănânce, pur și simplu. De la stilul (halul) în care stai la masă și până la stilul în care comanzi, în care te adresezi unui angajat care te va servi în acea seară. Lipsa elementarelor bune maniere sunt absolut șocante. Ai impresia ca unii oameni sunt veniți direct din pădure, colegi cu personajele din Cartea Junglei.
Vorbeam de răbdare. Da, ea lipsește cu desăvârșire. Clientul se pune la masă, îi vezi deja privirile precipitate că ospătarul nu a ieșit din pămînt exact în acea secundă, apoi , după nici câteva minute mâna lui se va ridica automat întrebând, nedumerit, de ce durează friptura (așa cum îi spune el preparatului) atât de mult. Deja dialogul, cu acel client, e pierdut. Explicațiile sunt de prisos. Oamenii nu știu să se (mai) relaxeze. Sunt surescitați total, într-un permanent și vesel sindrom al unei neliniști cronice.
Însă, durerea cea mai mare e că, din păcate, chiar și după 28 de ani, restaurantele românești continuă să se tăvălească în aceiași stare de letargie, în același sindrom de loc unde ceea ce ți se oferă e de cele mai multe ori un produs ieftin, prost și vândut scump, iar cei care deservesc sunt, în multe cazuri, doar persoane care si-au ratat cariera, făcînd și ei ceva ca să nu moară de foame. Este un melanj distructiv între produse de proastă calitate și angajați mediocri, fără o minimă cultură în ceea ce înseamnă serviciile unui restaurant. Cum nici pe client nu-l interesează cum se comportă când iasă la o cină, nici pe angajat nu-l interesează să-și deschidă orizonturile de cunoaștere. Iar rezultatul îl putem vedea: restaurante proaste, dar cu pretenții, zgârcenia la detaliile care conrtează enorm și lipsa de pregătire, măcar elementară, a celor care lucrezaă acolo. Pregătirea unui om care reușește să se ridice la niște standarde acceptabile poate lua și câțiva ani. Acest lucru ar trebui să-l realizeze angajatorul, să-și formeze un personal calificat, care să fie în prim-planul filosofiei de a aduce un standar de calitate. Or, acest lucru nu se poate realiza fără motivare, ceea ce în România lipsește cu desăvârșire în cele mai multe cazuri.

Un război vegano-carnivor.

Ca un nene ajuns la vârsta de 36 de anișori, mă simt cumva norocos, dacă pot spune așa, că am avut onoarea de a prinde două lumi diferite: ante 89 și post 89.

În ante 89, chestiunea era simplă: haleai cam ce-ți dădea cu deosebit respect regimul lui nea Nicu, de la bomboane cu gust de nimic și până la sucurile românești care rivalizau cu cele mai șmechere laxative de pe piață: savurai un suc comunist și aveai o jumatea de zi perfectă in ale cufurelii filosofie. Dar cum stomacurile noastre comuniste erau învățate să se vâre in ele de la nisip și până la rumeguș, a bea un cico nu mai era o problemă, doar ptr unii mai sensibili. Un plod comunist putea să mănânce fără probleme și un focos nuclear. Devenea câteva zile fosforescent, și cam atât. Și nu era chiar un lucru rău, că oricum nu prea era curent prin case atunci, deci familia rezolva problema iluminatului interior ptr câteva zile.

In post 89, ne-am trezit cu invaziile chestiilor extraterestre apărute prin ajutoare de dincolo, un dincolo de pe-o altă planetă: coca cola, fanta, ciocolati învelite straniu și, bomboana de pe colivă, TEC-ul. Ne-am adaptat și cu ele. Dar de aici urmează distracția, venită după anii 2005-2010: E urile, mama lor de chimicale. Și cum omului îi șade bine cu frica în sân, cu tot cu morcov și iepure, a apărut trilogiile morților prin intoxicare cu N substanțe nocive. Părinții erau terifiați și își legau plozii la gură cu botnițe nu care cumva să mănânce o bomboană, acele bomboane devenind inamicul public numărul unu. In paralel, ptr că lumea vedea moartea în orice chestie de vârât în mațe, apare gândirea bio, lumea bio, cei care se învârt doar in cercuri bio, vorbesc doar de alimentație bio, își calculează orice gram halit, își contorsionează dimineața trupurile pe mișcări de yoga, iubesc vacile și porcii mai ceva ca pe nevestele și bărbații lor. Plang pe blana mieilor de Paști și bocesc pe guițător de Crăciun. In general e lumea celor gentili, care dau repede ochii peste cap la orice chestie care nu are un element bio.
S-au format două lumi ciudate: a mâncătorilor de mici și a celor care sunt doar cu sălăciți, adică o lume razna. Chestiunea asta nu o prea vezi in Romania, ptr că aici foamea face ravagii, iar oamenii chiar nu se uită la ce mănâncă, important e că foamea sa fie cumva astâmpărată. Cum? Nu mai contează. Iar acești oameni sunt peste 60% din cei care viețuiesc danubiano-pontic. Înfierezi pe ăștia care halesc pui de Crevedia,, dar bagi in tine căpșuni in mijlocul lui decembrie: eu mănânc bio și diversificat, băi săracilor! Bă, ej' nebun? Dacă tu crezi că acea căpșună e mai ok ca un umflat cu pompa de pui, te înșeli. Exact, știm asta: carnea din galantarele magazinelor românești, nu o poți numi carne, ci o chestie identic naturală. Rafturile magazinelor mustesc de produse cu care poți face o bombă atomică, liniștit. Este un haos demențial in acest segment, iar ceea ce scrie pe conținutul produsului pe prea puțini ii mai interesează, că oricum sunt scrise în limbaj medical, ca să-ți năucească neuronii.

Peste tot te anunță dramatic: fumatul dăunează GRAV sănătății, te lasă impotent, îți face găuri prin tine...te transformi într-un bou care te uiți la poarta nouă. Dar dacă crapi în tine acele fructe lucitoare din caserole frumos ambalate, o să ai erecții de cartea recordurilor? Mă îndoiesc! Sau mai nou ce vârâm în noi se cuantifică in putere/erecție sau putere/libidou? Dacă mănânc și un KFC uneori, performanța sexuală îmi poate scădea la 5 minute per gâfâit nocturn? Dacă bag in mine numai musli și papaya, voi gâfâi juma de oră fără probleme, uimindu-mi partenera cu "frace, da' ce bun ești"? Mă îndoiesc. Văd bio-isti care-s sfrijiți mai rău ca ăia de la Birkenaw. Sunt slim, cică! Femeile parcă sunt niste arătări, merg de parcă dintr-un moment în altul se vor prăbuși sub propriile lor greutăți subnutrite. Bărbățeii...ce sa mai zic de ei? Apoi vin ăia care au ca motto: cea mai bună legumă e carnea, o specie de oameni ciudați, puhavi, grași de cele mai multe ori, cu mațele îmbâcsite de zecile de cârnați care au intrat în ei.
Apa de la robinet nu mai e ok. Trebuie sa bei doi litri de apă plată. Îmbuteliată. Care a stat 367 de ani in depozite, in soarele arzător al verii, in recipiente dim plastic. Te uiți pe etichetă: zona Costică de Sus, foraj de adâncime. Sună bine, nu? Dar o fi real?

Băi țărane, eu mănânc doar de la Sald Box. Ce vorbești, jupâne? De unde papi tu, frumosule, sălățica? Din ce sera turcească ți-e vârâtă in cutia aia de carton. Apoi vine și gherțoiul carnivorist care îl scuipă cu ceva șorici pe ăsta cu salata de Turcia.
Frate, unde-i adevărul, că eu m-am săturat de aceste două tabere! Evident, el stă, saracu', undeva la mijloc.
Exemplul străbunicului meu, care a trăit fain și bine vreo 96 de ani și nu a mâncat doar de la Sald Box. El mânca cât era iarna de lungă cârnați și șunci de-i ieșeau pe nas, cartofi, fasole și ceapă. El nu mergea la Kaufland să-și"procure" roșii în ziua de 11 decembrie, ptr că nu dădea doi bani pe ele. Dar după iarnă, tati, era gata cu mâncarea grasă. Ieșeau urzicile, verzituri prin grădină. Dar avea o gândire de miserupism față de mâncare, adică nu era absedat se fatalismul mâncării. Cei dădea pământ și animalele, aia mânca. Clar, condițiile erau altele, dar de ce oamenii se feresc exact de chestia normală a străbunicilor noștri, căzând adesea in extremele alimentației?
Cât de greu e sa te menții in echilibru, fără să cazi in extreme... Extremistul bio va spune: bă să mori tu, burtosule! Ăla carnivor: ba să mori tu, rahiticule. Și, ce chestie! amândoi vor muri la un moment dat. Ce chestie

Un balamuc numit România...

Dimineața, la 5,50, aștept un autobuz, E08-ul, să mă care la muncă. Chef de muncă, ioc, cu ochii încă bulbucați de somn, cu știrea-n creieri că Tudose se duse la mă-sa acasă, cu o juma de cafea băută-n fugă, un început, deci, de zi excelent, bun de dat cu capul de un colț de clădire! Mă târam prin cascada ce se revărsa din cer c-o umbrelă semihandicapată, care mă proteja doar pe jumate, spre stația unde mai zăceau încă paj'de indivizi, la fel de incinerați mental, tot cu priviri pierdute, tot coborând dumnezei ptr fabriCA CAre le mânca viața. Eu n-avea chef nici sa-njur...
Expresul care mă duce, e ca și a doua venire a Lui Hristos: nu știi niciodată când vine, tabelele de afișaj dormind și ele la acea oră. Totuși, printre alți șoferi psihotici din acea oră, apare și copârșeul pe roți, 80+1 și la nevoie chiar și 101+1: bagi in el cât vrei, ușile doar să se închidă. Se mai numește și transport in comun! La ora aceea erau doar vreo 15 adormiți, cu fețele lăsate-n pământ, unii căscând, unii scobindu-se in nas. Eu mi-am pus căștile și i-am dat drumul lui Pleșu să-mi inunde timpanele. Conferința "despre prostie". Excelent! Nimic mai perfect ptr acea oră matinală. Dricul vesel se legăna ușor, doi se luaseră la harță pe un loc. Nu-i auzeam, dar le vedeam mimica fețelor. Erau hidoase, ca de zombi, obosiți rupți plus ura față de celălalt care îndrăznise să se așeze mai repede pe locul lui. Până la urmă unul din ei ieși învingător, se așeză ca un rege, un zâmbet mic îi reveni la colțul gurii, celălalt căpătând nuanțe pământii, in timp ce se ținea de bara de sus. Tipul de pe scaun stătu două stații, se ridică și plecă victorios. Un loc ptr două stații, iată ptr ce oamenii se urăsc la o nenorocită de oră șase. Iar autobuzul era pe jumatate gol...

Pleșu vorbea în glume, ceea ce mă făcu să râd. E unul din cei mai hazlii oameni de cultură. Poți fi supărat, nevasta poate fugi cu altul, banca îți poate zbura casa ca pe-o rachetă, dar dacă-l asculți pe 
Pleșu, îți smulge câteva zâmbete, chiar și vorbind despre Dragnea...
Mă cobor sub aceiași ploaie demențială, cheful de a face ceva productiv la acea oră scădea odată cu mișcatul anemic al picioarelor. In spatele meu un nene zbiera la cineva in telefon. Îmi venea să urlu: ce dimineață nevrotică, cu oameni cu capsa pusă! Îl opresc pe Pleșu, și ascult pe ăstalalt din spate.
- Unde să mă duc? urlă el. Mă duc la balamuc, cânta-le-aș prohodul să le cânt. 
No, înjurătură de asta n-am mai auzit. Omul merge la balamuc, așa cum glăsui energic. 
Și am tras o concluzie amară: suntem o țară care în marea ei profunzime...merge la balamuc. Vrei sa vezi dimineața oameni care merg la balamuc? Fugi într-o stație de autobuz, și de acolo pleacă câteva rânduri de autocare spre diverse fabrici și uzine. Oamenii merg ca să aibă de unde veni, știi sigur că la salariu vor injura, când vor pune motorină vor injura, când trebuie să cumpere scutec la ăla micu o să aibă o grimasă, când plătește întreținerea îi vine să-i dea cu paru-n cap administratoarei. Diminețile durerilor, al balamucului românesc...

Despre nesimțire.

Două modele de nesimțire românească, de-a noastră băi frate, cum numai noi le putem realiza. Or fi și prin alte părți, dar nu prea mă încălzește treaba asta. Cât timp e aici, ce mai contează cum e la restul?
#unu: România, anul nesimțirii, 2018.
Localizare: undeva prin Europa. Dacă întrebi pe cineva din Romînia unde e ...România, ți se va răspunde melancolic: nu sunt de aici!
Timișoara(sau poate fi orice alt oraș cu peste 150000 de locuitori), anul imbecililor, 2018. Linia 33. Autobuz-șarpe, plin. E merțan. Le-a cumpărat primarul meltenilor Merțane, să se care cu ele. Transport în comun. O mizerie.
Bun, revin la fatidica linie 33, plină ochi, așa cum sunt toate liniile cu rable, care cară masele amorfe prin acest oraș european al secolului 21 sau de oriunde din această Romînie anormală, picată în comuna primitivă, cu oameni primitivi și proști făcuți grămadă. Nu, nu mă feresc de a folosi această mângîiere: masă amorfă proastă!
Autobuzul 33, după cum vă tot spuneam, oprește în stația ”Catedrală”, capăt de linie. În rablă, buluc de oameni, afără, în stație, buluc de oameni. Un balamuc total. Văzusem un reportaj din Japonia. Nu, țara aia nu e de pe Marte, ci vecină cu noi, la nici 8.834,42 km, cu avionul. Ce fac niponii ăia teleghidați cînd un mijloc de transport se oprește în stație? Cârdul de omuleți cu ochii alungiți se dau în lături și lasă pe cei din interiorul vehicolului să coboare civilizat din el, așteaptînd răbdători până la ultimul pasager. Ce chestie, nu? Se numește bun-simț, sau civilizație, sau cei 7 ani de acasă, sau seriozitate. V-ați prins? Cazul meu? Mă trezesc încorsetat de toți acei călători-sardea, care călătoresc aiurea, mulți bătrâni care umblă brambura, cu sacoșe-n mâini, veșnic cumpărând ceva. Ce cumpărați, bunicilor? Afară, un perete de indivizi, care ne priveau ca pe niște evrei ajunși în fața lagărelor de concentrare. O babă pune piciorul pe treapta autobuzului, să urce. Unde urci, Tutankamon? o întreb eu în gînd, și îi trag una, cu ură necenzurată, cu bocancul, în tibie, de era aproape s-o culc la pământ. Am auzit un icnet scurt, și un corp contorsionându-se de durere. Aș fi vrut să-i mai trag una, dar m-am abținut. Ăia de jos au rămas cu gura căscată, făcând culoar. Dacă mai punea unul piciorul pe treaptă, îi rupeam tibia. Ptr o secundă m-am transformat într-un Gingis-han turbat. Cei din spatele meu aproape că m-au aplaudat, ăia de jos aproape că mă devorau din priviri. La celelalte uși oamenii încercau să coboare din autobuz, dar cu greu puteau răzbate pădurea de trupuri care se proțăpiseră în fața ieșilor. La ieșirea unde eram eu, Gingis-han, era un frumos culoar, iar eu am coborât ca un rege. Baba se ținea cu mâna de caroseria mașinii, frecându-și tibia lovită brutal. Parcă era un cocostârc trecut de a șasea bătrânețe.
Ce observ în marile aglomerări mioritice? O lipsă șocantă de civilizație, de bun-simț. Te calcă pe picioare, fie că ești la ANAF să-ți plătești taxa pe locul de veci, fie că ești la rînd la Aghiazmă, fie că ești la Sf Parcheva, fie că ești în autobuz, fie că ești la Auchan. Se bagă-n tine, dă din coate, să fie primul, babe cu ochii bulbucați care dintr-o dată nu mai au nicio boală, care dintr-o dată sunt mai rapide decât Cristiano Ronaldo, care dintr-o dată articulațiile lor, care până in acel moment scârtâiau ca frânele unui tren-personal CFR, se comportau ca la o fătucă de 25 de ani. Unde te învârți, dai de aceiași problemă. Ca unul care a fost în China, unde sunt zeci de milioane de oameni într-un oraș, unde transportul în comun e la cele mai înalte niveluri, unde e chiar folosit ptr că e civilizat, totul se desfășoară parcă anormal de eficient. Poți respira chiar dacă pe lângă tine mai trec câteva mii de oameni prin metrou sau aiurea. Ți se face loc, te așteaptă, nu te înghesuie, nu dă nimeni din coate, au răbdare. Da, dar ăia sunt chinezi, poate zice un meltean român. Așa și? Ce au ăia față de noi? Trei perechi de momițe? Au trecut printr-un comunism și mai atroce decât noi, dar totuși nu s-au transformat în niște animale prădătoare, așa cum am devenit noi. da, se pot găsi scuze fără număr. Știți ceva? Nu mă mai interesează scuzele. Deci, atențe la tibii!

#doi: Prețul apartamentelor.
Măi oameni buni, 80 de mii de euro un gunoi de apartament cu două camere? Voi sunteți întregi la minte? Niște blocuri infecte, cu oameni infecți, cu cocalari care dau manelele cât le țin boxele, cu femei care țipă ca descreieratele la niște plozi care urlă ca descreierații de zici că-i taie cu drjbele...în aceste cutii supraetajate, din beton obosit prețul unui apartament ajunge la 60-70 de mii de euro? Pe bune? Pe ce ceri, măi meltene, atăția bani? Pe această cutie cu camere tip-vagon (ah, ce denumire perfectă. De ce nu le spune blocuri tip-cimitir?)?Voi sunteți întregi la minte? Cîți rinichi trebuie să-mi vând ptr a-mi lua o cutie de felul ăsta?
Trăiesc într-o lume defectă, dementă și irecuperabilă, cu oameni ahtiați după bani, alții de-o bădărănie uluitoare, iar mare masă de-o imbecilitate cutremurătoare, niște oi care sunt perfecte ptr manipulare. restul de oameni, ăia care mai gândesc, sunt într-o minoritate înfricoșătoare. O țară de pupincuriști, de lingăi, de călcători pe cadavre. Mie să-mi fie bine. Ție? Marș-n mă-ta!

O discuție dintre diavol și om.

Am spus acum ceva timp, că omul se luă oleacă la întrecere cu Diavolul, că omul nu mai e prost ,nu? Și ăsta cu coarne se văzu cumva luat pe nepregătite, dar bucuros că stă mai mult să se odihnească, fără să mai facă nimic. De aici, poate ieși un interesant dialog dintre diavol și om.

Diavol: Ce faci, frate!
Om: pe cine faci tu frate?
D: hai, nu te supăra, că ne-am făcut aliați.
O: Tu cu mine? Cum așa?
D: Hei, păi ai uitat ce ai făcut tu in cele două războie mondiale?
O: Și ce legătură au cu mine treburile astea?
D: Pai nu ați învățat nimic din istoriei. Veniți tot mai aproape de mine.
O: Eu sunt ateu. Nu mă interesează vrajelile aste
D: (râde) știu frate, știu! Păi tocmai asta e ideea.
O: ce idee? Când spun că sunt ateu, te iau și pe tine în discuție.
D: aha, să înțeleg că ți-a trecut prin minte să mă faci un dumnezeu, nu? (Râde din nou)
O: înțelege, eu nu cred in prostii cu divinități și personaje din alte lumi.
D: perfect! Pai asta și vreau să faceți voi oamenii. Voi să fiți proprii voștri stăpâni.
O: pai suntem!
D: pai da, sunteți. Și o faceți de minune. Uitați, vă cum va măcelăriți. Cu ce plăcere o faceți.
O: majoritatea războaielor au început din cauza religiei, din cauza ta, diavole, și din cauza lui Dumnezeu, oricare ar fi El.
D: din cauza mea și a lui Dumnezeu? (Râde din nou tare). Cum din cauza noastră? E adevărat, noi avem lupta noastră ptr voi, dar am venit noi pe pământ să vă bateți? Ne-ați văzut pe noi doi venind și spunadu-va: hei, oameni, noi suntem ăștia de sus și am venit să va bateți ptr noi doi. Da, știu, pe Christos, atunci când a venit pe la voi l-ați mazilit rapid, că sunteți prea imbecili ca să gândiți. V-am dat câteva momeli și gata, ați picat că niște fraieri in capcana. Crezi că sunt idiot să vin pe pământ? Să mă maziliți ca pe Hristos? Ăla a venit să vă vorbească față către față, dar voi nu știți să purtați un dialog. Tare m-am distrat atunci. Ce minte de Copil a avut atunci Iisus. Chiar nu v-a mirosit cât sunteți de parșivi și că va lucrez cum vreau eu?
O: ce tot vorbești acolo? Ce sa conduci tu? Ai auzit de liberul arbitru? Că putem sa ne conducem viața?
D: voi sa vă induceți viața? Ha!!!! Voi? Voi liber arbitru? Tot voi oamenii, cercetătorii, ați ajuns la concluzia că nu există liber arbitru. Că liberul arbitru e condiționat de ce aveți in scăfârlie, că acțiunea e deja luată cu cinci secunde mai repede de creier, că acționați fără să gândiți. Credeți că nu știu trenurile astea? De ce vreau sa bag in lumea voastră fast-ul, totul să fie fast, rapid, să nu stați să raționați, să fiți impulsivi. Pai de aia, că sa vă anulez liberul arbitru, iditilor. Ați ajuns atât de ușor de condus încât cred că, pe viitor, o să șomez de-a dreptul.
O: ( căzut pe gânduri) vorbești proștii.
D: (râde tot mai tare) vorbesc proștii? Pai mi-ai spus că voi vă bateți din cauza religiei. Dar vă lăudați că ați ajuns una din cele mai evoluate creaturi din univers, nu?
O: și nu-i așa? Am ajuns și-n cosmos.
D: ho, stai ușor, că le luăm pe rând. Să revin la religie. Dacă vă vedeți atât de evoluați, nu v-ați dat seama că nu sunteți decât niște indivizi manipulați de către mine, dar prin intermediul altora de pe pământ? Da, ce te holbezi și te miri așa? Cum crezi că se lucrează? Pun in față religia, că sa mă acopăr perfect, apoi din spate acționez politic. Vreau un stat? Pai mă duc și organizez niște prieteni de pe pământ, își fac o organizație radicală religioasă, vin in țara respectivă și încep să omoare indivizi. Alte organizații din țara unde au fost chilăriți ăia spun că ăia care au venit de au omorât sunt niste teroriști, că religia lor e una teroristă și atunci fac să creadă pe restul că așa e, și invadează țara respectivă, omorând și ei la randul lor. E, și uite așa, niște indivizi pot sădi în mentalul colectiv că religia ucide, dar nimeni nu vede că religia am bagat-o in față că sa bag zanzanie intre voi. Și acum ,serios, dacă ne era religia, inventam altceva, asta-i problema? (Diavolul râde din nou) Si cum omule, te lauzi că ai ajuns pe lună, dar aveți zone în care se moare de foame și nu este apă, iar în zone bogate sunt piscine de cate 20 de metri, in vile imense? Că faceți băi in șampanie? Sunteți evoluați că țineți pe alții în sclavie? Că purtați papuci scumpi făcuți de săracii Asiei, care muncesc până la moarte? (Râde din nou). Nu frate, voi nu faceți să veniți cât mai aproape de mine. Voi nu vedeți că pământul e al meu, că tot ce se discută, se discută în contextul meu, al urii, al crimei oribile și al distrugerii? Voi nu vedeți că va voi distruge, ptr că pe voi, ăștia evoluați, ăștia vestici, vă fac să vă omorâți feții, să faceți avorturi, ptr că așa vreau eu sa fac programul organizațiilor care vă reprezintă, in cazul tău al UE, să deveniți tot mai mai puțini, dar voi face ca natalitatea țărilor sărace, subdezvoltate, cu minte animalică sa se înmulțească, ca pe viitor să vă stăpânească, ca mai apoi masa asta mare sa fie sub mâna unor indivizi, puțini și aleși, prieteni numai cu mine? Ușor va voi distruge biserica, identitatea, nu veți mai știi ce sunteți, bărbați sau femei, va voi modifica genetic ptr că turnați in voi numai rahaturi chimizate, vreți numai cariere și bani, uitând de voi! Priviti,va evoluaților, in ce hal ați ajuns. V-ați măcelărit in cele două războie mondiale, ați făcut pe voi cele mai oribile experimente, cu concursul meu, evident, apoi ați început să implementați programe de extincție in masă, de proprii voștri conducători. Cât de proști sunteți!!! L-ați scos pe Dumnezeu încet încet din mintea voastră, mai ales după partida mea câștigătoare în revoluția franceză, ptr că, trebuie să fim corecți, Dumnezeu nu se bagă cu japca in treburile noastre, dintre mine și voi. Ce Naiv e...pe bune!
O: eu nu vreau decât o viață normală.
D: ce viață normală vreți voi? Omul singur nu vrea decât acumulare, bogăție. Asta-i ofer eu.
O: și dacă nu vreau?
D: Ei nu vrei! Și dacă mai faci ceva figuri, că conștiința va mai sughița ceva, dar tot vei râvni la ea, la bogăție,și ptr mine e tot una...serios! Și mi-e mai simplu să fii doar la stadiul de râvnă, că nu e complicat. Depresie, vrei mereu, nu ai, ești tot mai anxios, începi să urăști, mulți se vor sinucide, vor dispărea familiile ptr că , cică, nu au bani...ce poate fi mai perfect?
O: și ce trebuie sa fac că să scap de toate astea? ( Întrebare sinceră).
D: să vii la ideile mele. e simplu.

Atunci Dumnezeu intervine: diavole, veți poate ai ceva treabă și te țin ocupat. Dispari de aici.
Dar discuția asta va fi ținută cu un alt om...și tot așa și mulți vor pica in capcană
Sinceritatea te poate scăpa!!