Despre moarte.

Frica de moarte, starea pe care o percepem cel mai real din toate fricile lumii. Interesant! Ne este frică de ceva de care n-avem habar, cam așa s-ar traduce. Nimeni nu știe cu ce se mănâncă moartea, unde mergem, ce facem după și ce vom întâlni, iar asta face treaba și mai incitantă, nu?. Și totuși, suntem terifiați. Ne uităm la vreo înmormântare, la vreun dric care-și face drum pe lângă noi, le privim și ne trec fiorii. Din omul care se hlizea ca un dement, devii instant serios, ca o statuie, gandindu-te: pfuuuu, dacă aș fi în locul lui? Dar ,hei!, nu te bucura prea tare, ptr că într-o zi, inevitabil, vei fi in loc ăluia. Nu putem ocoli aceste chestiuni, fie plin de bani, fie plin de sărăcie, asta-i sigur, moartea fiind foarte democratică: alege din ambele tabere, fără a ține seama de aerele răposatului. 
Ce știm despre ea? Mai nimic, dar știm că facem pe noi de frică. C G Jung, spune: e admirabil cum oamenii nu o iau razna știind că au in buzunare o condamnare la moarte, de când se nasc. Înseamnă că undeva, in subconștient lor, ceva îi calmează și le spune: stai calm, totul va fi bine și după ce o mierlești. 
Ce se întâmplă după? Nimeni nu știe prea bine. De fapt, nimeni nu știe nimic din ceea ce se poate întâmpla dincolo. Îți vezi azi amicul, bei o țuică cu el, vorbești de tanti de la 3 că a cam pus șunci pe ea...și pac! a doua zi te trezești cu vestea că cel care a fost cu tine la birt, a murit. Și rămâi șocat. Și nu mai știi ce să zici. Și te vezi la înmormântarea amicului, cu imaginea încă vie a tipului care făcea mișto de aia de la 3. Te uiți la el și-l vezi pământiu, supt la față și...rece. Mai toți plâng, sau, mă rog, se fac că plâng, îl laudă mai ceva ca pe Blaise Pascal, te întrebi cum de încă ăla din cosciug nu a luat Oscarul, auzi numai expresii de bunătate, mai ceva că un Ghandi. Apoi, după ce preotul perorează niște chestii pe care nu le prea pricepi, amicului inert i se pune capacul, i se bat frumușel niște cuie de parcă în seara aia ar ieși undeva la crâșmă și e dus cu greutate spre o groapă, pus frumușel acolo, se toarnă niște pământ pe el și gata, spectacolul se termină. Tu rămâi doar cu incertitudinea: ok, ce s-a întâmplat? Ești nelămurit. Ești și puțin indispus. Îți spui: hai că mai am până o să mor, că sunt tânăr. Dar îți aduci aminte că abia ți-ai dus amicul, la fel de tânăr ca tine.
Deci, nimeni nu s,a întors de acolo ca să ne lămurească. Rămâne cel mai mare mister, dar și cel mai înfricoșător. Basme multe, povești mai mult sau mai puțin reale - de cele mai multe ori doar invenții- și multe mituri. 
Ba e una cu coasa, ba e un el, ba e o tanti faină, blondă ptr deliciul publicului, ba un înger, ba o creatură hidoasă, ba un schelet cu haine rupte. Dar mai în toate, moartea râde, pe sistemul: amice, ai pus-o, ți-a venit rândul. Hai, la răcoare cu tine! Sau la căldură, depinde de cultura din care o mierlești. 
Eu, că sa fiu sincer, am o părere faină de moarte și , vorba lui Andrei Pleșu, măi chiar sunt curios ce-i după! De ce ai plânge după lumea asta inaptă, mizeră și imbecilă? Când va fi sa fie finalul apoteotic, finalul mandatului...aia e! Cu bucurie le-om trece toate.
Dar știți ce-mi pare? Că ne înfricoșăm degeaba și vom avea o surpriză de-o sa ne cadă plombele, că acolo, cred eu, nu prea mai avem nevoie de ele, că sunt sigur că nu vom mai clănțăni mici cu mustar și bere. Sau? Vedem noi!