Ce mai înseamnă un restaurant? Ptr unii, foarte mulți, mai nimic. Restaurantul a devenit un loc unde unii oameni ajung doar să-și exprime frustrările, să-și arate cu voioșie limitările culturale și, nu în ultimul rând, să facă viața amară altora. Cultura ieșitului în restaurant, mai ales în România, e aproape de zero barat. Evident, nici restaurantele nu fac mai nimic în a educa clientul, în al aduce la un standard cât de cât onorabil, mergându-se încă pe dictonul idiot: clientul nostru, stăpânul nostru. Nu am idee de unde a apărut tâmpenia asta de gândire, dar și-a făcut repede loc în mentalul colectiv.
Răbdarea. Da, un concept pe care românul l-a pierdut de câțiva ani. Românul uită să facă diferența dintre un restaurant și un fast-food, asta-i clar. Românul a uitat, ca să fiu elegant, să mănânce, pur și simplu. De la stilul (halul) în care stai la masă și până la stilul în care comanzi, în care te adresezi unui angajat care te va servi în acea seară. Lipsa elementarelor bune maniere sunt absolut șocante. Ai impresia ca unii oameni sunt veniți direct din pădure, colegi cu personajele din Cartea Junglei.
Vorbeam de răbdare. Da, ea lipsește cu desăvârșire. Clientul se pune la masă, îi vezi deja privirile precipitate că ospătarul nu a ieșit din pămînt exact în acea secundă, apoi , după nici câteva minute mâna lui se va ridica automat întrebând, nedumerit, de ce durează friptura (așa cum îi spune el preparatului) atât de mult. Deja dialogul, cu acel client, e pierdut. Explicațiile sunt de prisos. Oamenii nu știu să se (mai) relaxeze. Sunt surescitați total, într-un permanent și vesel sindrom al unei neliniști cronice.
Însă, durerea cea mai mare e că, din păcate, chiar și după 28 de ani, restaurantele românești continuă să se tăvălească în aceiași stare de letargie, în același sindrom de loc unde ceea ce ți se oferă e de cele mai multe ori un produs ieftin, prost și vândut scump, iar cei care deservesc sunt, în multe cazuri, doar persoane care si-au ratat cariera, făcînd și ei ceva ca să nu moară de foame. Este un melanj distructiv între produse de proastă calitate și angajați mediocri, fără o minimă cultură în ceea ce înseamnă serviciile unui restaurant. Cum nici pe client nu-l interesează cum se comportă când iasă la o cină, nici pe angajat nu-l interesează să-și deschidă orizonturile de cunoaștere. Iar rezultatul îl putem vedea: restaurante proaste, dar cu pretenții, zgârcenia la detaliile care conrtează enorm și lipsa de pregătire, măcar elementară, a celor care lucrezaă acolo. Pregătirea unui om care reușește să se ridice la niște standarde acceptabile poate lua și câțiva ani. Acest lucru ar trebui să-l realizeze angajatorul, să-și formeze un personal calificat, care să fie în prim-planul filosofiei de a aduce un standar de calitate. Or, acest lucru nu se poate realiza fără motivare, ceea ce în România lipsește cu desăvârșire în cele mai multe cazuri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu