Un balamuc numit România...

Dimineața, la 5,50, aștept un autobuz, E08-ul, să mă care la muncă. Chef de muncă, ioc, cu ochii încă bulbucați de somn, cu știrea-n creieri că Tudose se duse la mă-sa acasă, cu o juma de cafea băută-n fugă, un început, deci, de zi excelent, bun de dat cu capul de un colț de clădire! Mă târam prin cascada ce se revărsa din cer c-o umbrelă semihandicapată, care mă proteja doar pe jumate, spre stația unde mai zăceau încă paj'de indivizi, la fel de incinerați mental, tot cu priviri pierdute, tot coborând dumnezei ptr fabriCA CAre le mânca viața. Eu n-avea chef nici sa-njur...
Expresul care mă duce, e ca și a doua venire a Lui Hristos: nu știi niciodată când vine, tabelele de afișaj dormind și ele la acea oră. Totuși, printre alți șoferi psihotici din acea oră, apare și copârșeul pe roți, 80+1 și la nevoie chiar și 101+1: bagi in el cât vrei, ușile doar să se închidă. Se mai numește și transport in comun! La ora aceea erau doar vreo 15 adormiți, cu fețele lăsate-n pământ, unii căscând, unii scobindu-se in nas. Eu mi-am pus căștile și i-am dat drumul lui Pleșu să-mi inunde timpanele. Conferința "despre prostie". Excelent! Nimic mai perfect ptr acea oră matinală. Dricul vesel se legăna ușor, doi se luaseră la harță pe un loc. Nu-i auzeam, dar le vedeam mimica fețelor. Erau hidoase, ca de zombi, obosiți rupți plus ura față de celălalt care îndrăznise să se așeze mai repede pe locul lui. Până la urmă unul din ei ieși învingător, se așeză ca un rege, un zâmbet mic îi reveni la colțul gurii, celălalt căpătând nuanțe pământii, in timp ce se ținea de bara de sus. Tipul de pe scaun stătu două stații, se ridică și plecă victorios. Un loc ptr două stații, iată ptr ce oamenii se urăsc la o nenorocită de oră șase. Iar autobuzul era pe jumatate gol...

Pleșu vorbea în glume, ceea ce mă făcu să râd. E unul din cei mai hazlii oameni de cultură. Poți fi supărat, nevasta poate fugi cu altul, banca îți poate zbura casa ca pe-o rachetă, dar dacă-l asculți pe 
Pleșu, îți smulge câteva zâmbete, chiar și vorbind despre Dragnea...
Mă cobor sub aceiași ploaie demențială, cheful de a face ceva productiv la acea oră scădea odată cu mișcatul anemic al picioarelor. In spatele meu un nene zbiera la cineva in telefon. Îmi venea să urlu: ce dimineață nevrotică, cu oameni cu capsa pusă! Îl opresc pe Pleșu, și ascult pe ăstalalt din spate.
- Unde să mă duc? urlă el. Mă duc la balamuc, cânta-le-aș prohodul să le cânt. 
No, înjurătură de asta n-am mai auzit. Omul merge la balamuc, așa cum glăsui energic. 
Și am tras o concluzie amară: suntem o țară care în marea ei profunzime...merge la balamuc. Vrei sa vezi dimineața oameni care merg la balamuc? Fugi într-o stație de autobuz, și de acolo pleacă câteva rânduri de autocare spre diverse fabrici și uzine. Oamenii merg ca să aibă de unde veni, știi sigur că la salariu vor injura, când vor pune motorină vor injura, când trebuie să cumpere scutec la ăla micu o să aibă o grimasă, când plătește întreținerea îi vine să-i dea cu paru-n cap administratoarei. Diminețile durerilor, al balamucului românesc...