Despre nesimțire.

Două modele de nesimțire românească, de-a noastră băi frate, cum numai noi le putem realiza. Or fi și prin alte părți, dar nu prea mă încălzește treaba asta. Cât timp e aici, ce mai contează cum e la restul?
#unu: România, anul nesimțirii, 2018.
Localizare: undeva prin Europa. Dacă întrebi pe cineva din Romînia unde e ...România, ți se va răspunde melancolic: nu sunt de aici!
Timișoara(sau poate fi orice alt oraș cu peste 150000 de locuitori), anul imbecililor, 2018. Linia 33. Autobuz-șarpe, plin. E merțan. Le-a cumpărat primarul meltenilor Merțane, să se care cu ele. Transport în comun. O mizerie.
Bun, revin la fatidica linie 33, plină ochi, așa cum sunt toate liniile cu rable, care cară masele amorfe prin acest oraș european al secolului 21 sau de oriunde din această Romînie anormală, picată în comuna primitivă, cu oameni primitivi și proști făcuți grămadă. Nu, nu mă feresc de a folosi această mângîiere: masă amorfă proastă!
Autobuzul 33, după cum vă tot spuneam, oprește în stația ”Catedrală”, capăt de linie. În rablă, buluc de oameni, afără, în stație, buluc de oameni. Un balamuc total. Văzusem un reportaj din Japonia. Nu, țara aia nu e de pe Marte, ci vecină cu noi, la nici 8.834,42 km, cu avionul. Ce fac niponii ăia teleghidați cînd un mijloc de transport se oprește în stație? Cârdul de omuleți cu ochii alungiți se dau în lături și lasă pe cei din interiorul vehicolului să coboare civilizat din el, așteaptînd răbdători până la ultimul pasager. Ce chestie, nu? Se numește bun-simț, sau civilizație, sau cei 7 ani de acasă, sau seriozitate. V-ați prins? Cazul meu? Mă trezesc încorsetat de toți acei călători-sardea, care călătoresc aiurea, mulți bătrâni care umblă brambura, cu sacoșe-n mâini, veșnic cumpărând ceva. Ce cumpărați, bunicilor? Afară, un perete de indivizi, care ne priveau ca pe niște evrei ajunși în fața lagărelor de concentrare. O babă pune piciorul pe treapta autobuzului, să urce. Unde urci, Tutankamon? o întreb eu în gînd, și îi trag una, cu ură necenzurată, cu bocancul, în tibie, de era aproape s-o culc la pământ. Am auzit un icnet scurt, și un corp contorsionându-se de durere. Aș fi vrut să-i mai trag una, dar m-am abținut. Ăia de jos au rămas cu gura căscată, făcând culoar. Dacă mai punea unul piciorul pe treaptă, îi rupeam tibia. Ptr o secundă m-am transformat într-un Gingis-han turbat. Cei din spatele meu aproape că m-au aplaudat, ăia de jos aproape că mă devorau din priviri. La celelalte uși oamenii încercau să coboare din autobuz, dar cu greu puteau răzbate pădurea de trupuri care se proțăpiseră în fața ieșilor. La ieșirea unde eram eu, Gingis-han, era un frumos culoar, iar eu am coborât ca un rege. Baba se ținea cu mâna de caroseria mașinii, frecându-și tibia lovită brutal. Parcă era un cocostârc trecut de a șasea bătrânețe.
Ce observ în marile aglomerări mioritice? O lipsă șocantă de civilizație, de bun-simț. Te calcă pe picioare, fie că ești la ANAF să-ți plătești taxa pe locul de veci, fie că ești la rînd la Aghiazmă, fie că ești la Sf Parcheva, fie că ești în autobuz, fie că ești la Auchan. Se bagă-n tine, dă din coate, să fie primul, babe cu ochii bulbucați care dintr-o dată nu mai au nicio boală, care dintr-o dată sunt mai rapide decât Cristiano Ronaldo, care dintr-o dată articulațiile lor, care până in acel moment scârtâiau ca frânele unui tren-personal CFR, se comportau ca la o fătucă de 25 de ani. Unde te învârți, dai de aceiași problemă. Ca unul care a fost în China, unde sunt zeci de milioane de oameni într-un oraș, unde transportul în comun e la cele mai înalte niveluri, unde e chiar folosit ptr că e civilizat, totul se desfășoară parcă anormal de eficient. Poți respira chiar dacă pe lângă tine mai trec câteva mii de oameni prin metrou sau aiurea. Ți se face loc, te așteaptă, nu te înghesuie, nu dă nimeni din coate, au răbdare. Da, dar ăia sunt chinezi, poate zice un meltean român. Așa și? Ce au ăia față de noi? Trei perechi de momițe? Au trecut printr-un comunism și mai atroce decât noi, dar totuși nu s-au transformat în niște animale prădătoare, așa cum am devenit noi. da, se pot găsi scuze fără număr. Știți ceva? Nu mă mai interesează scuzele. Deci, atențe la tibii!

#doi: Prețul apartamentelor.
Măi oameni buni, 80 de mii de euro un gunoi de apartament cu două camere? Voi sunteți întregi la minte? Niște blocuri infecte, cu oameni infecți, cu cocalari care dau manelele cât le țin boxele, cu femei care țipă ca descreieratele la niște plozi care urlă ca descreierații de zici că-i taie cu drjbele...în aceste cutii supraetajate, din beton obosit prețul unui apartament ajunge la 60-70 de mii de euro? Pe bune? Pe ce ceri, măi meltene, atăția bani? Pe această cutie cu camere tip-vagon (ah, ce denumire perfectă. De ce nu le spune blocuri tip-cimitir?)?Voi sunteți întregi la minte? Cîți rinichi trebuie să-mi vând ptr a-mi lua o cutie de felul ăsta?
Trăiesc într-o lume defectă, dementă și irecuperabilă, cu oameni ahtiați după bani, alții de-o bădărănie uluitoare, iar mare masă de-o imbecilitate cutremurătoare, niște oi care sunt perfecte ptr manipulare. restul de oameni, ăia care mai gândesc, sunt într-o minoritate înfricoșătoare. O țară de pupincuriști, de lingăi, de călcători pe cadavre. Mie să-mi fie bine. Ție? Marș-n mă-ta!